marți, 8 iulie 2014

Orbirea prin litera Legii şi lepra din păcatul neascultării

,,Nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi !” (Rm. 11, 25)
,,Litera ucide, iar Duhul face viu !” (II Cor. 3, 6)
,,Frica de Domnul este curată – rămâne în veacul veacului !” (Ps. 18, 10)
,,Cel căruia i se pare că stă neclintit – să ia seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12)
,,Fericit bărbatul care se teme de Domnul: întru poruncile Lui va voi foarte !” (Ps. 111, 1)
,,Frica de Dumnezeu – aceasta este înţelepciunea; iar în depărtarea de cel rău stă priceperea !” (Iov 28, 28)
,, Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii, cei care o stăpânesc îi mănâncă roadele !” (Pild. 18, 21)
,,Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh.” (Ef. 6, 12)
,,Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii !” (Ef. 6, 14)
,,Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta – pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu !” (Gal. 6, 16)
,,Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi !” (Lc. 17, 13)
,,Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor !” (Lc. 17, 14)
,,Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.” (Lc. 17, 15)
,,Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt ?!” (Lc. 17, 17)
,,Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit !” (Lc. 17, 19)
,,Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu !” (Lc. 18, 27)
,,Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu !” (Ps. 45, 10)



Una dintre cele mai importante preocupări ale cugetării patristice sintetizate în monumentala literatură filocalică de inspiraţie scripturistică este deprinderea meşteşugului duhovnicesc al deosebirii binelui de rău. Aceasta pentru că, pe de o parte, numai aşa poate omul dobândi în chip real şi adevărat folosul pentru viaţa aceasta trecătoare şi moştenirea vieţii celei veşnice (,,Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” – Ps. 33, 13, ,,şi vei trăi în veacul veacului !” – Ps. 36, 27) iar pe de altă parte, pentru a se putea feri de tot ceea ce îl vatămă grav şi îl păgubeşte iremediabil în privinţa mântuirii sufletului său. Pentru că, de pildă, mândria şi răzvrătirea au făcut din sfinţi îngeri – demoni întunecaţi, iar neascultarea i-a scos pe oameni afară până şi din Rai: ,,Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3, 24).

Lecţia pe care o avem de învăţat din căderea omului primordial, Adam cel de demult (înzestrat de Ziditorul său cu voinţă liberă de-sine-stăpânitoare şi chemat să exercite puterea acesteia prin făptuirea constantă şi permanentă a binelui întru îndumnezeirea sa prin harul Sfintei Treimi), este aceea că liberul arbitru ne aşează permanent între viaţă şi moarte, între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între bucurie şi necaz – şi că avem ceea ce alegem. E tocmai ceea ce ne descoperă măreţia Creatorului Care nu S-a sfiit nicidecum să facă o făptură atât de complexă şi de uimitoare – precum este omul pe care l-a zidit „după chipul şi asemănarea” Sa (Fac. 1, 26), înzestrându-l (după cum spuneam) cu voinţă proprie, suverană (,,El din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său” – Sir. 15, 14), deci cu puterea de a alege între bine şi rău. De aceea se şi întreabă uimit Psalmistul: ,,Ce este omul că-ţi aminteşti de el ?!” (Ps. 8, 4), iar marele Pavel, Apostolul neamurilor, mărturiseşte limpede şi deschis această ambivalenţă prezentă în firea noastră cea căzută: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc – pe acela îl săvârşesc !” (Rm. 7, 19).

Sfânta Scriptură, sub inspiraţia Sfântului Duh, ne vorbeşte despre lucrarea perfidă şi vicleană îndreptată împotriva omului de către pizmaşul diavol (cel plin de zavistie faţă de făptura aceasta chemată să împărăţească peste creaţia vazută), urmarea căreia a fost nefericita convorbire dintre Eva şi şarpele din Rai, care a dus la căderea protopărinţilor neamului omenesc în păcatul neascultării, adică la căderea firii omeneşti în starea jalnică de stricăciune şi moarte: ,,Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu – cunoscând binele şi răul !” (Fac. 3, 5). Desigur, explicarea unui asemenea alegeri ţine doar de trufia ispitei de a fi asemenea lui Dumnezeu – dar nu prin harul Lui, în comuniune cu El prin ascultare şi iubire, ci prin puterile proprii şi după sfatul diavolesc. Aceasta se află la rădăcina tuturor răutăţilor care de atunci şi până astăzi au umplut pământul. Căci aşa a început omul a săvârşi păcatul şi fărădelegea, adică toată nedreptatea: toate faptele săvârşite în dezacord de formă şi de fond cu cuvântul sau porunca lui Dumnezeu. Pentru cei ce fac unele ca acestea, Sfântul David proorocul vesteşte: ,,Cu cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi !” (Ps. 140, 4), iar Hristos Însuşi le va spune: „Depărtaţi-vă de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea !” (Mt. 7, 23).

De aceea trebuie să ne străduim, mai presus de toate, să aflăm şi să împlinim voia Celui Sfânt: ,,Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna ?!” (Ps. 4, 2), ,,Luaţi învăţătură – pentru ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă !” (Ps. 2, 12). Căci legea lui Dumnezeu este lege de netrecut şi de netăgăduit: ,,Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35). Şi după cum omul împlineşte voia Domnului, tot aşa şi mila Lui se revarsă peste cei ce Îl iubesc pe El. Vechiul Testament ne oferă numeroase exemple: Noe, Avraam, Moise, Iacov, David (şi cei asemenea lor) sunt astfel de icoane ale supunerii faţă de Atotţiitorul. Din viaţa şi credinţa lor descoperim că omul drept la cuget, curat la inimă, sincer în cuvânt şi smerit în făptuire dobândeşte mare îndrăzneală inaintea Stăpânului tuturor. Şi că Domnul cerului şi al pământului nu rămâne nicidecum neplecat la rugăminţile robilor Săi ci, dimpotrivă, îi ascultă şi le împlineşte cererile. Atunci când Moise cel ales de Dumnezeu pentru a-I elibera poporul din robia lui Faraon şi a-l conduce spre Pământul făgăduinţei, în ,,ţara unde curge miere şi lapte” (Ieş. 3, 8) s-a văzut confruntat cu îndărătnicia, cerbicia, cârtirea şi răzvrătirea evreilor care sfidau şi nesocoteau minunile săvârşite chiar sub ochii lor, Domnul Cel Preaînalt a hotărât să-i piardă; dar proorocul s-a umilit întru sine, căindu-se pentru ei şi zicându-I: ,,Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris !” (Ieş. 32, 32). Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea robului Său pentru iertarea poporului neascultător. Tot aşa cum a arătat măsura nespusei Sale milostiviri dumnezeieşti atunci când Patriarhul Avraam L-a rugat pe Cel Ce i Se descoperise ca Sfântă Treime de Persoane, ospătându-L la stejarul Mamvri, să Se înduplece (de dragul celor drepţi) şi faţă de cei păcătoşi: ,,Poate că lipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fie numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pierde-vei, oare, toată cetatea ?” (Fac. 18, 28); în cele din urmă, Domnul hotărăşte: ,,Pentru cei zece nu o voi pierde !” (Fac. 17, 32). Cine s-ar mai încumeta astăzi, în această vreme de „decadenţă morală şi slăbănogire duhovnicească” (Părintele Serafim Rose), să negocieze cu Dumnezeu soarta omenirii ?!...

Mila Domnului Care Se înduplecă şi Îşi schimbă gândul (sau hotărârea pe care o luase) când omul Îl roagă cu căldură şi căinţă din adâncul inimii înfrânte şi smerite, s-a văzut şi atunci când regele Iezechia, bolnav, zăcând la pat cu faţa la perete, L-a rugat să-l ierte şi să-i mai lase răgaz de vieţuire întru pocăinţă; şi astfel a mai trăit alţi cincisprezece ani. Nici Iosua Navi n-a fost trecut cu vederea atunci când L-a strigat pe Cel de Sus, Care a oprit soarele din mersul său pe cer vreme de treizeci şi şase de ore până ce i-a biruit pe amorei. Semne minunate ale milostivirii divine s-au arătat şi către Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Domnului – aşa precum atunci când îngerul a deschis nevăzut porţile temniţei, eliberându-i pe cei înlănţuiţi, sau când s-a arătat în casa sutaşului Corneliu (cel ce petrecea zilnic în post şi rugăciuni). Şi să nu uităm nici de rodirea minunată a pântecelui altădată sterp şi neroditor – atât în cazul Sfintei Ana, soţia Bătrânului Ioachim cel Drept, cât şi în cel al Sfintei Elisabeta, soţia Sfântului Zaharia, arhiereul de la Templu. Prin aceasta, amândouă s-au arătat urmaşe vrednice ale binecuvântării pe care Sarra, soţia lui Avraam, a primit-o de la Cel Preaînalt acolo, la stejarul Mamvri: „Iată, la anul, pe vremea aceasta, am să vin iar pe la tine; iar Sarra, femeia ta, va avea un fiu !” (Fac. 18, 10).

Astfel de mărturii ne vorbesc nu doar despre măreţia puterii dumnezeieşti, ci şi – mai ales – despre puterea dragostei Sale care se pleacă cu smerenie şi blândeţe spre ruga şi voia omului pe care l-a zidit, atunci când acesta doreşte să se îndrepte prin înnoirea vieţii. Iată cum, deşi căderea lui Adam şi a Evei părea să fi năruit planul divin de îndumnezeire a omului prin împărtăşirea lui treptată din roadele Raiului, totuşi înţelepciunea cea mai presus de minte şi de cuvânt a Celui Preaînalt a făcut chiar din omul cel căzut părtaş la săvârşirea operei de mântuire a lumii, de mai înainte vestind biruinţa celei mai alese dintre fiicele neamului omenesc asupra diavolului şi asupra păcatului: ,,Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul – iar tu îi vei înţepa călcâiul !” (Fac. 3, 15).

Aici se vede măreţia lui Dumnezeu. Măreţie, înţelepciune, milă şi putere a iubirii dumnezeieşti care s-au descoperit din plin şi în cazul femeii prinse în adulter şi târâtă de pârâşii ei înaintea lui Hristos pentru a fi pedepsită, după porunca Legii, prin uciderea cu pietre. Căci chiar din cea care Îi călcase porunca (,,Să nu fii desfrânat !” – Ieş. 20, 14), Dumnezeu întrupat a făcut de fapt momeală spre prinderea şi vădirea răutăţii săvârşirii păcatului (în acest caz – al uciderii) chiar de către cei care se erijau în apărători ai Legii (îmbrăcând, de fapt, in litera acesteia răceala propriilor lor inimi şi suflete moarte): ,,cel fără de păcat dintre voi să arunce primul cu piatra !” (In. 8, 7). Nu degeaba vestise despre ei de mai înainte proorocul: ,,Au ochi – dar nu văd; urechi au – dar nu aud !” (Ier. 5, 21). Ceea ce L-a făcut pe Hristos să atragă atenţia ucenicilor Săi tocmai asupra acestui aspect fundamental: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc !” (Mt. 5, 17). Adică să dezlege legăturile orbirii sufletelor: ,,căci inima acestui popor s-a învârtoşat, cu urechile aude greu iar ochii lui s-au închis – ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă – iar Eu să-i tămăduiesc pe ei !” (Mt. 13, 15). Această vedere a voii lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, dobândirea celor şapte daruri ale Duhului lui Dumnezeu: „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11, 2-3). Fără aceste daruri ale Duhului Sfânt nu ne putem înălţa la Dumnezeu. Curăţirea inimii se face prin lucrarea Duhului Sfânt, nicidecum prin ţinerea de litera Legii. De credinţă vie şi roditoare e nevoie, iar nu de ritualism sec şi formalism steril. Dovadă – cuvântul lui Hristos: ,,După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. 9, 29). Iar Sfântul Apostol Marcu întăreşte: „Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice !” (Mc. 11, 23). Căci omului plin de credinţă şi de har, Dumnezeu Însuşi îi împlineşte voia: ,,Fie ţie după cum voieşti !” (Mt. 15, 28). Întocmai aşa precum a făcut şi celor doi bineplăcuţi ai Săi, Avraam şi Moise, prin curăţia inimilor cărora (prin puterea Domnului) s-a schimbat cursul istoriei lumii.

Un alt caz celebru şi elocvent în privinţa doririi Celui Sfânt nu de a prevala litera, ci de a prisosi harul, este vestirea (de către proorocul Iona) a iminentei pieiri a cetăţii Ninive pentru mulţimea şi grozăvia păcatelor ei. Pocăinţa poporului a îmblânzit mânia lui Dumnezeu, salvând astfel viaţa cetăţii şi a locuitorilor ei – spre profunda consternare (şi chiar supărare !) a slujitorului Său, care aştepta împlinirea profeţiei Lui: „O, Doamne, iată tocmai ceea ce cugetam eu...” (Iona 4, 2), tocmai aceea s-a împlinit: Dumnezeu nu i-a mai pedepsit! ,,«Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!» Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse – şi nu le-a împlinit !” (Iona 3, 9-10).

Toate aceste exemple deosebit de pilduitoare în privinţa credincioşiei dintre om şi Dumnezeu şi dintre Dumnezeu şi om (,,Fericit bărbatul care se teme de Domnul: întru poruncile Lui va voi foarte !” – Ps. 111, 1) sunt înfăţişate ochilor noştri sufleteşti tocmai pentru a-i vindeca de orbirea care-i împiedică a vedea prezenţa Domnului şi a-I recunoaşte lucrarea Sa în lume, printre oameni: ,,ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24, 16). Ceea ce constituie, desigur, un motiv permanent de mâhnire a inimii Celui Sfânt şi fără de păcat, văzându-l mereu pe omul pe care l-a iubit (şi a dorit sa-l mîntuiască din robia iadului şi a morţii) că niciodată nu cumpăneşte drept lucrurile în mintea sa, luând hotărâri greşite şi abătându-se astfel pururea de la Calea care duce la Viaţă. Dar cum să înţelegi Scripturile Sfinte având mereu mintea risipită la grijile lumeşti iar inima plină de poftele înşelăciunii ?! ,,O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima” (Lc. 24, 25), ,,vă rătăciţi, neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29). Tocmai din acest motiv Sfinţi Părinţi precum Ioan Scărarul atrăgeau atenţia în mod cu totul deosebit asupra necesităţii sfătuirii pentru mântuire, luând aminte la cuvântul lui Solomon cel înţelept: „Cei ce nu au cârmuire cad ca frunzele, dar în sfatul bogat se află mântuire !” (Pild. 11, 14).

Să nu uităm că (atunci când a căzut din har) omul care şi-a întins mâna spre pomul oprit tindea, de fapt, spre perfecţiune. Şi de aceea, cu cât ajungi să îţi doreşti să fii mai sus, cu atât ajungi să greşeşti mai mult, uitând că viaţa omului nu e fără de păcat, chiar de ar fi de o singură zi. Spuneau cei de demult: „Câte capete – atâtea păreri !”. Fiecare le ştie pe ale lui, toţi se întrec în deşteptăciune, în pricepere, în cunoaştere, în valoarea performanţei intelectuale (fie din citite, fie din auzite sau trăite). Cuvântul Apostolului, însă, loveşte ca un trăsnet norii groşi ai fumurilor închipuirii-de-sine: singura care rămâne e ,,dragostea: nu cade niciodată !” (I Cor. 13, 8). Doar aceasta este cea care dă chip văzut şi autentic desăvârşirii la care omul este chemat şi poate să năzuiască în lumea aceasta în care a fost blagoslovit să-şi ducă zilele într-un trup muritor şi plin de neputinţe. Tocmai de aceea Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, prin întruparea Sa din pururea-Fecioara Maria, îl invită pe om la această desăvârşire posibilă doar prin vederea propriilor păcate şi luarea pe umeri a crucii pocăinţei: ,,Iisus i-a zis: «Încă una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie !»” (Lc. 18, 22). Numai aşa se poate omul izbăvi de pendularea permanentă a minţii sale între raţiunea pe care i-o dictează interesul de moment şi imaginaţia la care îl împinge părerea falsă despre adevăr; doar pe această cale, prin har, are acces la transcendentul revelaţiei dumnezeieşti, în Lumina de dincolo de lumină, precum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: ,, fie în trup, fie în afară de trup – nu ştiu; Dumnezeu ştie !” (II Cor. 12, 3). Este calea cea împărătească pe care au păşit sfinţii Bisericii lui Hristos, unindu-se în chip tainic cu Acesta, prin vederea mistică a Celui Înviat în Lumina necreată a Duhului lui Dumnezeu. Desigur, ne atrage atenţia Sfântul Isaac Sirul, la rugăciunea curată ajunge doar unul din mii care se silesc. Pentru că postul este pentru toţi – dar nu toţi ajung să-i cunoască roada: ,,fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează... de dreptate !” (Mt. 5, 6). De asemenea, şi rugăciunea o pot face toţi – dar nu toţi urcă prin ea la Dumnezeu, nu toţi ajung de neclintit duhovniceşte, fără a fi copleşiţi de adâncul simţirii ei sau fără a ameţi din pricina înălţimii puterii ei. Căci uimire, extaz şi răpire este rugăciunea cea adevărată, atunci când omul întreabă iar Dumnezeu răspunde: ,,Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103, 5), ,,cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit iar la inima omului nu s-au suit !” (I Cor. 2, 9). Dovadă că până şi Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli, Luca şi Cleopa, care L-au întâlnit înviat pe drumul spre Emaus, se întrebau miraţi: ,,Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile ?!” (Lc. 24, 32).

Cu privire la întâmplările semnificative ale copleşirii strădaniei slabelor puteri omeneşti de a se smeri în mod eficient, de către preaplinul îmbelşugat al harului dumnezeiesc (uneori deloc uşor de recunoscut ca atare!), „Patericele” sunt pline de astfel de exemple. De pildă, ni se povesteşte că odată, un astfel de nevoitor pentru mântuire, greu încercat de o boală necruţătoare (care ducea la putrezirea unor părţi din trupul lui), a fost întrebat dacă nu consideră această suferinţă îngrozitoare ca pe o nedreptate strigătoare la Cer – de vreme ce toată viaţa trăise practicând virtuţile duhovniceşti. Iar bravul ostaş al lui Hristos a răspuns cu o seninătate şi un echilibru greu de conceput: „Păi, dacă au poftit la vremea lor, oare nu li se cade acum să pătimească pentru a se curăţi ?!” (Lavsaiconul). Iar atunci când un alt ascet a început să se vaite cu glas mare din pricina suferinţei şi a bolii, cel împreună-nevoitor cu dânsul l-a întrebat: „Cine e cel care se vaită acolo de durere ?!”; iar el a răspuns: „Un începător trândav şi nelucrător al poruncilor lui Dumnezeu; căci cei încercaţi – adică iscusiţi – pătimesc cu răbdare, mulţumind lui Dumnezeu în tăcere !” (Lavsaiconul).

Poate să pară uşor de zis – dar, cu siguranţă, e mult mai greu de făcut! În primul rând pentru că omul a fost făcut dintru început întru deplina libertate de mişcare a Duhului lui Dumnezeu. Căci Creatorul său nu l-a făcut pentru a-l pune sub tirania vreunei legi, ci i-a dăruit insuflarea dragostei divine, vederea duhovnicească şi starea de nestricăciune. Căci călăuza omului duhovnicesc este lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, precum se şi mărturiseşte de către obştea credincioşilor la finalul Dumnezeieştii Liturghii: „Am văzut Lumina Cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne – că Aceasta ne-a mântuit pe noi !” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Legea s-a dat doar ca urmare a păcatelor. Câtă vreme omul a petrecut în harul sfânt al Duhului lui Dumnezeu, el vorbea deschis cu Ziditorul său, sfătuindu-se cu El. După căderea sa în păcat, însă, a fost nevoie de Lege tocmai pentru a opri păcatul. Şi astfel, vorbim despre o lege a conştiinţei – precum grăieşte David: ,,Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin !” (Ps. 15, 8); de o lege morală: ,,Fereşte-te de rău şi fă binele – şi vei trăi în veacul veacului !” (Ps. 36, 27); de o lege socială: ,,Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului – iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu !” (Mt. 22, 21) – toate întemeiate desigur pe Legea celor zece porunci (sau Decalogul): „Pentru că cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, vinovat se va face faţă de toate poruncile !” (Iac. 2, 10).

Din faptul că Hristos Însuşi invită la cercetarea Legii scrise (,,Ce este scris în Lege ? Cum citeşti ?” – Lc. 10, 26) e limpede că aceasta juca rolul de arbitru în societatea iudaică. Pe de altă parte, aflat dintr-o cădere în alta, încercând să oprească tăvălugul răutăţilor care au potopit pământul, omul a ajuns el însuşi să-şi facă legi peste legi, pentru a reglementa cumva cursul vieţuirii sociale pământeşti. Aceasta pentru că în cele cereşti are grijă Cel de Sus, ca Cel Care neîncetat veghează şi susţine toate pentru a fi în bună rânduială: ,,Lege le-a pus – şi nu o vor trece !” (Ps. 148, 6). Dar, ca orice alt lucru omenesc, şi legile suferă cu timpul o anumită alterare, pe măsură ce omul însuşi se strică şi se înjoseşte. Până într-acolo încât se poate ajunge ca prin lege chiar să se lucreze împotriva binelui omului. Dovadă că Hristos Însuşi este silit de atitudinea mai-marilor sinagogii să le adreseze o întrebare – propriu-zis retorică: „Vă întreb pe voi: ce se cade sâmbăta – a face bine sau a face rău ? A scăpa un suflet sau a-l pierde ?!” (Lc. 6, 9). Şi iarăşi dovadă că, până în ziua de astăzi, există o vorbă care constată cu amărăciune: „Faci bine... şi ieşi rău !”. Aşa se ajunsese şi în vremea Vechiului Legământ că din odihna, folosul şi ajutorul pe care sabatul ar fi trebuit să i le aducă prin rânduiala lui Dumnezeu, poporul s-a ales în loc, cu o silă împovărătoare şi de nesuferit. Iar de atunci şi până în vremea noastră multe alte asemenea meschinării înjositoare s-au petrecut în sânul omenirii. Astfel încât s-a ajuns să se vorbească aproape pretutindeni de tot felul de obiceiuri şi năravuri devenite legi de netrecut (după cuvântul: „Aşa e tipicul locului !”) menite, de fapt, să mascheze făţărnicia, adică ipocrizia şi minciuna celor care (sub aparenţa legităţii şi a legalităţii) abuzau fără urmă de ruşine sau frică de Dumnezeu de poziţia lor socială pentru a-şi satisface interesele şi a-şi impune privilegiile.

Într-o astfel de situaţie rosteşte Hristos cuvântul Său necruţător şi nemitarnic: ,,Scoate întâi bârna din ochiul tău – şi abia apoi vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău !” (Mt. 7, 5), atrăgând astfel atenţia asupra viciului fundamental al acestei atitudini de ipocrizie: ,,Mă cinstesc ei, dar învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor...” (Mt. 15, 9), în cele din urmă vestind fără înconjur şi osânda care-i aşteaptă pe cei ce fac acestea: ,,căci înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic; şi dacă l-aţi făcut – îl faceţi fiu al gheenei îndoit decât voi !” (Mt. 23, 15). Cu totul altfel îi îndeamnă Hristos pe ucenicii Săi să procedeze în relaţiile cu semenii, dându-Se pe Sine Însuşi drept pildă şi model: ,,Care între voi va vrea să fie mai-mare, acela să fie slujitorul vostru !” (Mt. 20, 26) pentru că ,,oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa !” (Lc. 18, 14). Pentru că Fiul lui Dumnezeu nu vine în lume, luând chip de rob şi smerindu-Se pe Sine, doar pentru a impune o lege exterioară, ci El Însuşi Se face Lege pentru oameni ca Cel Ce Se jerfeşte de bunăvoie pentru mântuirea lor: ,,N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47).

Este binecunoscut faptul că Imperiul Roman de Răsărit (numit şi Imperiul Bizantin, garantul social şi istoric al creştinătăţii răsăritene) şi-a clădit întregul edificiu monumental al legislaţiei sale impunătoare pe temelia sistemului juridic iniţiat de faimosul spirit de dreptate şi ordine socială al Romei celei Vechi. Din împletirea vieţii Statului cu viaţa Bisericii au rezultat ulterior impresionantele colecţii de nomocanoane şi legiuiri bisericeşti, de hotărâri imperiale şi sinodale, de „tomos”-uri şi „horos”-uri menite să aducă binele în lume. Întotdeauna, însă, absenţa iubirii pentru Dumnezeu a însemnat lipsa iubirii pentru adevăr – şi deci lepădarea dreptăţii. Altfel spus, golul de har din inima omului (ivit acolo din pricina necredinţei) a însemnat absenţa discernământului din mintea lui – iar de aici săvârşirea fărădelegii. În vremea Vechiului Legământ, cel ce nu aplica corect Legea era privit ca un blasfemiator făţiş al slavei lui Dumnezeu – până într-acolo încât nu mai era loc de nici un fel de milă sau compasiune pentru eventuala suferinţă, părere de rău sau regretare a călcătorului-de-Lege. Căci nici nu se pomeneau practici de corupţie precum „şpaga”, „pilele” sau „intervenţiile”, ci fiecare judecător căuta să aplice cât mai corect Legea faţă de Dumnezeu, Stăpânul Legii. Căci tolerarea (şi, eventual, acoperirea) răului era socotită un păcat capital: ,,Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor !” (Ps. 52, 7) striga cândva Psalmistul; iar marele Isaia vesteşte răspicat: „«Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi nici căile Mele ca ale voastre !» - zice Domnul” (Is. 55, 8). Concludent în acest sens este cuvântul consemnat în „Antichităţile iudaice” de către istoricul iudeu Iosif Flavius: „Cel ce nu respectă Legea şi dreptatea lui Dumnezeu, ci se arată părtinitor – acela se pretinde a fi mai puternic decât Dumnezeu”.

Aşa încât, favorizarea oricărei încălcări a Legii, orice nesocotire a dreptăţii, este o formă de dispreţ faţă de Dumnezeu; şi de aceea proclamă Psalmistul: ,,Cu cei care fac fărădelegea nu mă voi însoţi !” (Ps. 140, 4). Dreptatea este unul dintre atributele cele mai de seamă ale majestăţii divine, iar cel care o respectă şi o împlineşte, cinsteşte de fapt cu adevărat pe Dumnezeu: ,,Dreptatea Lui rămâne în veacul veacului !” (Ps. 110, 3), ,,veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui !” (Ps. 96, 13), ,,iar Tu, Doamne, în veac rămâi şi pomenirea Ta din neam în neam !” (Ps. 101, 13), ,,Doamne, Numele Tău este în veac şi pomenirea Ta în neam şi în neam !” (Ps. 134, 13), ,,pomenirea mulţimii bunătăţii Tale vor vesti iar de dreptatea Ta se vor bucura” (Ps. 144, 7) „pentru că drept este Domnul şi dreptatea a iubit iar faţa Lui spre cel drept priveşte !” (Ps. 10, 7) şi ,,cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1).

În „Deuteronomul” stă scris îndemnul categoric: ,,Iar judecătorii – să cerceteze bine !” (Deut. 19, 18). Pricina conflictului deschis iscat între Iisus şi propovăduitorii Legii Vechi ţine tocmai de faptul că aceştia manipulau Legea astfel încât ea să servească la satisfacerea propriilor lor interese, nicidecum la îndreptarea şi asanarea morală a societăţii: ,,Casa Mea se va chema casă de rugăciune pentru toate neamurile; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari !” (Lc. 19, 46). Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei consemnează fidel această înverşunare a lui Iisus faţă de viclenia cărturarilor şi a fariseilor, faţă de atitudinea lor total necorespunzătoare în privinţa adevăratului rost al Legii şi al aplicării ei sociale, înverşunare perfect legitimă şi deplin justificată de mizeria sistemului reprezentat de acestia: ,,Mâncaţi casele văduvelor” (Mt. 23, 14), „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege !” (Mt. 23, 27-28), ,,călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila !” (Mt. 23, 24), ,,voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie !” (Mt. 23, 25).

Dar ce să mai zicem despre învăţătorul-de-Lege care (ipocritul!) căuta să pară sincer interesat în împlinirea poruncilor divine atunci când L-a întrebat pe Iisus: ,,Şi cine este aproapele meu ?” (Lc. 10, 29). Tocmai el a ajuns să mărturisească propria sa întunecare – a lui şi a celor care, asemenea lui, de la Moise şi până la Hristos, au ajuns (din pricina zgurii păcatelor) să nu mai vadă lumina de icoană de pe chipul aproapelui aflat în suferinţă; deşi „căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort” (Lc. 10, 30), semenul tău, din pricina ipocriziei, ignoranţei, dezinteresului şi înfumurării (venite din chiar litera Legii) care au ajuns să te caracterizeze – zace acolo fără ajutor, iar tu treci pe alături de el ?! Mai gravă decât moartea semenului tău (prin care, iubindu-l, ţi-ai fi putut şi tu afla mântuirea, îngrijindu-l în suferinţa lui, astfel deschizându-ţi-se şi ţie drumul către Dumnezeu fără prea mari nevoinţe – dar pe care nu l-ai ajutat din pricina Legii, vrând chipurile să o respecţi!) este propria ta moarte sufletească: „De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe !” (Is. 29, 13). ,,Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. 9, 13), ,,inimă înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 18). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: ,,Prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Rm. 3, 20), dar ,,nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Rm. 10, 12), ,,căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii !” (Rm. 8, 2).

Acum, ca şi atunci, legea rămâne lege. Duhul ei nu se schimbă. Indiferent de contextul social şi istoric, ea trebuie să împlinească dreptatea: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi !” (Evr. 13, 8). Deosebirea dintre vremea de demult şi vremea de acum, în privinţa legilor pământeşti, o fac oamenii care au înmulţit legile, decretele, prevederile şi regulamentele, într-atât încât au ajuns în situaţia de a nu mai vedea pădurea de copaci. Practic, tot fondul problemei împlinirii dreptăţii şi realizării echităţii sociale se afundă şi se pierde irecuperabil în hăţişul cu neputinţă de înfrânt al birocraţiei şi corupţiei funcţionăreşti. Practic, ceea ce s-ar putea rezolva foarte simplu şi pe loc, fără nici o întârziere, intră în caruselul ameţitor al verificărilor şi supraverificărilor – fără a mai ieşi vreodată de acolo: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc – pe acela îl săvârşesc !” (Rm. 7, 19). Aceasta este norma pe care Sfântul Apostol al Mântuitorului o hotărăşte pentru săvârşirea şi împlinirea binelui în lume: ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora – şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos !” (Gal. 6, 2). Căci este evident faptul că nu toţi oamenii pot, vor şi fac acelaşi lucru: ,,stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15, 41); doar „sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti !” (I Cor. 15, 40); şi iarăşi: „într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Tim. 2, 20). Iar despre puterea măreţiei sufleteşti (comparată cu nimicnicia neputinţei trupeşti), Apostolul ne învaţă: ,,avem comoara aceasta în vase de lut” (II Cor. 4, 7). Şi pentru ca să conştientizăm nevoia de har a firii pământeşti corupte de păcat, ne spune: ,,carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50), „iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Ef. 4, 7); ,,şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28).

Desigur, ca şi creştini, toţi năzuim spre mântuire (adică la izbăvirea de păcate şi eliberarea din patimi); toţi dorim desăvârşirea (adică lumina cunoaşterii lui Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu). Însă aceasta înseamnă „să vedem”: ,,Doamne, să văd !” (Lc. 18, 41). Să vedem, în ordine spirituală, principalele trepte de înălţare către Dumnezeu: mai întâi, din fapte – „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21); abia apoi, din contemplare (din isihie, din taina lucrării curăţirii minţii): luminătorul sufletului este mintea aşa precum ,,luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22). Dar iată – o întrebare foarte grea: ,,Dacă cumva lumina care e în tine – este întuneric ?!” (Mt. 6, 23). Să nu uităm că miza uriaşă a acestui parcurs duhovnicesc este tocmai înveşnicirea sufletului, adică nemurirea lui. Deci trebuie să tindem către asemănarea cu Dumnezeu, adică la unirea cu El prin harul Duhului Său. Aşadar trebuie să săvârşim faptele nemuririi, roadele Duhului: ,,Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este Lege !” (Gal. 5, 22-23). Avem pentru aceasta puterile cele sufleteşti: puterea gânditoare sau cugetătoare, care participă la dobândirea cunoaşterii – ,,le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 25) „iar ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24, 35): iată cum ne apropiem de Dumnezeu, pe calea harului, prin puterea Duhului Sfânt lucrător în cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii puse la dispoziţia noastră de Hristos prin Cruce, Moarte si Înviere, pentru a deveni una cu El: ,,Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele !” (In. 15, 5). Avem apoi puterea raţională sau cuvântătoare, care ne dă posibilitatea de a comunica în mod direct cu Dumnezeu-Treimea şi cu întreaga Sa lucrare, Care – prin Botez, Mirungere şi Euharistie – sălăşluieşte deplin şi definitiv în noi: „Dă-mi mie haină luminoasă Cel Ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină !” (Slujba Sfântului Botez). Iată, acestea sunt scutecele umanităţii, crijma Botezului înfierii noastre dumnezeieşti, prin care ne arătăm că suntem fii ai Tatălui nostru Care ne-a făcut şi Care ne mântuieşte prin harul Său. Şi de aceea, când Îl rugăm, Îi spunem „Tată”: ,,Tatăl nostru, Care eşti în ceruri” (Mt. 6, 9). Şi de aceea, din pricina coruperii minţii noastre în robia trupului şi a sângelui, a poftirii dulceţii din păcat, strigăm: „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău !” (Mt. 6, 13).

Dar oare – ar duce Dumnezeu în ispită pe vreun om, câtă vreme Fiul Său Însuşi ne spune că „aceasta este voia Celui Care M-a trimis: ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul !” (In. 6, 39) ? O, nicidecum ! Propria noastră orbire sufletească, opacizare a minţii, întunecare a gândurilor, pripeala cu care luăm decizii – toate acestea ne împing în greşeală, în cădere, în ispită. Să ne aducem aminte de Petru –chip al întregii omeniri aflate în faţa unei încercări directe: „Iar Petru, fiind jos, în curte, a venit una din slujnicele arhiereului; şi văzându-l pe Petru încălzindu-se, s-a uitat la el şi a zis: «Şi tu erai cu Iisus Nazarineanul !». El însă a tăgăduit, zicând: «Nici nu ştiu, nici nu înţeleg ce zici!»; şi a ieşit afară înaintea curţii. Şi a cântat cocoşul... Iar slujnica, văzându-l, a început iarăşi să spună celor de faţă că acesta este dintre ei. Iar el iarăşi a tăgăduit... Şi, după puţin timp, cei de faţă iarăşi îi ziceau lui Petru: «Chiar că eşti dintre ei, pentru că şi eşti galileian – şi vorbirea ta se aseamănă !»” (Mc. 14, 66-70). În acel moment, prin Petru, şi noi (toţi ceilalţi) am fost confruntaţi direct cu Dumnezeu. Petru văzuse minuni peste minuni, nenumărate vindecări şi tămăduiri mai presus de fire, izgoniri de demoni, înmulţiri de pâini şi peşti în pustie, potoliri uimitoare ale valurilor mării, pescuiri prea-minunate, Lumina Sfântă însăşi pe Tabor – ,,lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut” (In. 15, 24); tot atâtea descoperiri şi semne şi dovezi ale dumnezeirii Lui Hristos. Şi totuşi – până unde ajunge cunoaşterea lui Petru, cel care pe Tabor mărturisise: ,,Bine este ca noi să fim aici; să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie !” (Lc. 9, 33), cel care la Cina cea de Taină se străduise din răsputeri să-L asigure pe Iisus că „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte !” (Lc. 22, 33), iar în gradina Ghetsimani îşi dovedeşte deodată şi deopotrivă atât sinceritatea râvnei, cât şi nesăbuinţa imaturităţii spirituale: ,,Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri !” (Mt. 26, 52) ? Deci, cum pricepe el Scripturile ?... Nicidecum, în nici un fel ! Dovadă ? Chiar propriul său comportament: ,,A început a se blestema şi a se jura: «Nu cunosc pe omul acesta !»... Şi îndată a cântat cocoşul !” (Mt. 26, 74). Iată-l, aşadar, trădându-şi teama, frica, necredinţa şi îndoiala care îi stăpâneau adâncurile fiinţei. Şi din care i-a şi venit acea întunecare a minţii care l-a împins până la negarea cunoaşterii lui Iisus. Revenirea întru sine, cântatul cocoşului, căinţa şi plânsul cu amar l-au readus, însă, prin harul luminii Învierii lui Hristos, la slujirea cea apostolească: ,,Spuneţi ucenicilor Lui – şi lui Petru ! – că va merge în Galileea” (Mc. 16, 7).

În schimb, faţă de micimea şi neputinţa umanităţii lui Petru, iată desăvârşirea şi măreţia umanităţii lui Iisus, unite în Persoana Lui – Cuvântul întrupat, Hristosul Domnului – cu dumnezeirea: Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. La Tabor, slava cea de necuprins: „un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi – iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit: pe Acesta ascultaţi-L !»” (Mt. 17, 5). Apoi, în Ghetsimani, smerenia cea de neajuns: ,,Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti !” (Mt. 26, 39) – iar aceasta păstrând întru totul conştiinţa de Sine ca Fiu al Celui Preaînalt, Dumnezeul Cel Atotputernic, Domnul Savaot, Stăpânul oştirilor cereşti: ,,Oare ţi se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ?!” (Mt. 26, 53). Şi mereu aceeaşi conştiinţă a operei mesianice de mântuire a lumii, mai înainte vestite prin Sfinţii Prooroci din veac: ,,Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie ?” (Mt. 26, 54). Desigur, s-ar întreba cineva: atunci de ce mai sunt vinovaţi fariseii şi cărturarii, arhiereii şi bătrânii – dacă aşa trebuia să se întâmple, precum arată şi Scripturile ?! Tocmai, că ei râvneau împlinirea Scripturilor din ură şi din răutate – ca să scape de Iisus ! Ei împlineau Scripturile doar pentru ca să-şi potolească ura şi setea de răzbunare pe care le aveau împotriva lui Iisus, Cel Care le stricase socotelile administrativ-financiare şi contabile şi le dejucase planurile de dominaţie şi exploatare a poporului, după cum înşişi mărturisesc: ,,Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul !” (In. 11, 48). Iar păcat au nu pentru că au împlinit Scripturile (omorându-L pe Iisus), ci pentru că n-au crezut nici după ce au văzut cu ochii lor adevărul pe care l-au contestat cu vehemenţă vreme de trei ani şi jumătate, cât a durat misiunea publică a lui Hristos: ,,Mai de folos ne este să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul !” (In. 11, 50). Căci, văzând ei înşişi adevărul învierii Lui din morţi, descoperit lumii întregi, au ales să făptuiască tot minciuna, acoperind o răutate cu alta şi mai mare – hula: „Şi adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: «Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam»” (Mt. 28, 12-13).

Lucrul acesta îl putem recunoaşte şi în vremea noastră, dacă cercetăm atent situaţia Sfintei Scripturi. Deşi se numeşte „Lege”, dând lumii o singură învăţătură (cea despre mântuirea prin credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul din veşnicie al Tatălui, întrupat sub vremi din Fecioara Maria), deşi vesteşte ,,Un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5), totuşi tot de ea se pretinde a fi călăuzit şi mozaismul (prin Scripturile Vechiului Testament), tot la ea se referă adesea şi mahomedanismul (prin cele despre Patriarhul Avraam), tot de ea se ţine şi puzderia de nenumărat a confesiunilor, denominaţiunilor şi sectelor zise „creştine”, care susţin că Îl cred pe Dumnezeu şi că-L ascultă în deplinătatea sfinţeniei Lui !

Cum se face că toate acestea vor să vadă (şi pretind că văd !) Adevărul, şi totuşi nu le cad solzii de pe ochi – aşa precum au căzut de pe ochii lui Anania, aşa precum au cazut de pe ochii orbului ce s-a spălat la Siloam, aşa precum au căzut de pe ochii lui Pavel, şi cum cereau şi orbii veniţi înaintea lui Iisus: ,,Ce voiţi să vă fac ?” (Mt. 20, 32) ,,Doamne, să se deschidă ochii noştri !” (Mt. 20, 33). Iată, pluralul acesta ne descoperă că toate religiile caută vederea lui Dumnezeu – dar au nevoie de credinţă ! Căci aceasta îi întreabă Iisus: ,,Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28). Iar ei răspund: ,,Da, Doamne !” (Mt. 9, 28). Acest „Da, Doamne !” ne arată că cheia e la noi. Că dincolo de acest „Da !” trebuie realizată o concordanţă între faptă şi vorbă, între trăire şi credinţă, între doctrină şi împlinirea poruncilor din ea. Nu întâmplător în Ierihon se afla un alt orb – de data aceasta singur. Căci alţi doi, după ce au fost vindecaţi de către Iisus, au primit poruncă aspră: ,,Vedeţi, nimeni să nu ştie !” (Mt. 9, 30); însă, asemenea lor, şi lucrarea didactic-catehetică a diferitelor organizaţii misionare creştine a ajuns până la marginile pământului – căci au fost misionari de netăgăduit: ,,Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela” (Mt. 9, 31). În schimb, orbul singuratic din Ierihon s-a arătat a fi un adevărat cunoscător al Scripturii (deşi trăia în Ierihon – loc care simbolizează tărâmul păcatului); el Îl chema pe Iisus strigându-L pe Numele Său proorocesc: ,,Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine !” (Lc. 18, 38). Aşa că nici nu s-a mai pus problema credinţei, căci Iisus nu l-a mai întrebat de crede sau nu; avea înainte un om profund conştient de ceea ce cerea şi de Cel Căruia I se adresa. Iisus văzuse, desigur, şi-i auzise pe cei care ,,îl certau ca să tacă” (Lc. 18, 39), după cum şi reacţia lui la certarea lor: ,,el cu mult mai mult striga !” (Lc. 18, 39). Ceea ce dovedeşte limpede că îndoiala şi necredinţa nu îşi aveau locul într-însul. Şi de aceea răspunsul lui Iisus denotă că omul era temeinic şi statornic ancorat prin credinţă în adevăr şi revelaţie: ,,Vezi ! Credinţa ta te-a mântuit !” (Lc. 18, 42). Căci roada credinţei se vădeşte în ceea ce se numeşte „lucrare” şi „trăire duhovnicească”: ,,îndată a văzut – şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu !” (Lc. 18, 43).

Spre deosebire de unul ca acesta, alta este soarta ,,celui ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor: şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri !” (Mt. 10, 33). Iată-l: ,,el, întristându-se de cuvântul acesta, a plecat mâhnit... căci avea multe bogăţii !” (Mt. 10, 22). Aşa se împlineşte cuvântul: ,,cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine – nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine – nu este vrednic de Mine ! Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie – nu este vrednic de Mine !” (Mt. 10, 37-38). Determinarea unui orb (care şi-a recăpătat vederea) de a merge după Iisus se leagă, desigur, de ,,păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evr. 12, 1). Acesta este acel uriaş numit „fărădelege”, ivit din neascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi care, precum lepra mănâncă şi distruge trupul, tot aşa el ucide sufletul. În adâncul tâlcului ei duhovnicesc, pilda celor zece leproşi ne vorbeşte de fapt tocmai despre călcarea (prin săvârşirea păcatului) a celor zece porunci pe care poporul ales (prin fruntaşii şi conducătorii săi) le nesocotea sistematic. Cel de alt neam (care-L slăvea pe Dumnezeu) reprezintă tocmai păgânătatea care (îndreptându-se nu din Lege, ci din credinţa în Hristos) primeşte harul de la Dumnezeu în locul poporului iudeu, dobândind astfel mântuirea şi viaţa cea veşnică: ,,Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Lc. 2, 32); însă „nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi !” (Rm. 9, 6).

Într-o altă perspectivă duhovnicească, în învăţătura Sfinţilor Părinţi, cei zece leproşi simbolizează cele zece puteri sau facultăţi principale ale sufletului omenesc care (atunci când slujeşte păcatului şi se umple de patimi) stă închis în trup ca într-o temniţă, precum grăieşte David, Regele lui Israel: ,,Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău, Doamne !” (Ps. 141, 7). În acest caz, cel ,,de alt neam” (Lc. 17, 18) întruchipează conştiinţa care se trezeşte atunci când se face auzit în om glasul lui Dumnezeu. Căci ea dă slavă Celui Preaînalt, Doctorului sufletelor şi al trupurilor, ori de câte ori vreun păcătos se întoarce din calea sa la Dumnezeu: ,,Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am greşit la Cer şi înaintea ta !»” (Lc. 15, 18). Căci atunci când Îl întâlneşte, se umple de lumina smereniei care izvorăşte din vederea propriilor sale păcate: ,,Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi !” (Lc. 15, 19). Şi aici se arată marea iubire de oameni a Mântuitorului Hristos: ,,Acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni” (In. 15, 15); „şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos” (I Cor. 3, 1), ,,pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului, şi pentru păcat a osândit păcatul în trup” (Rm. 8, 3).

De la Învierea lui Hristos încoace, suntem iarăşi liberi. Nu mai suntem sub Lege, ci suntem sub har, sub lucrarea Duhului Sfânt. Cei zece leproşi nu primesc vreun tratament medicamentos, ci un simplu îndemn categoric: ,,Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor !” (Lc. 17, 14). Cu alte cuvinte, altă şansă de redobândire a sănătăţii (adică a normalităţii de a fi iarăşi cu Dumnezeu, nu fără El) nu aveţi – decât în lucrarea de-viaţă-făcătoare a Duhului Sfânt în lume. Lucrător precum S-a arătat la Cincizecime: curăţitor, luminător, sfinţitor, mângâietor, plinind cele nedesăvârşite şi întărind pe cele neputincioase: ,,Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui !” (Rm. 8, 9). De aceea, la crearea sa, omul a primit numele de „om”: ,,Să facem om !” (Fac. 1, 26) – adică alcătuire minunată din trup material şi suflet imaterial. Şi de aceea exclamă Psalmistul: „Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului” (Ps. 138, 15). Astfel definit teologic, ca „chip şi asemănare a lui Dumnezeu”, omul trebuie să tindă spre a-L cunoaşte cu adevărat pe Cel Ce altfel nu ne va re-cunoaşte El pe noi în ceasul Judecăţii de Apoi: ,,Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. 25, 12). Iar ca să-L putem convinge pe Dumnezeu că ne asemănăm Lui, este nevoie să urmăm îndemnul Înţeleptului: „Leapădă din gura ta orice cuvinte cu înţeles sucit, alungă de pe buzele tale viclenia! Ochii tăi să privească drept înainte şi genele tale drept înainte să caute !” (Pild. 4, 24-25).

Iată, aşadar, cum doar dragostea de Dumnezeu poate să cureţe sufletul de tot ceea ce îl spurcă, şi să îl lumineze duhovniceşte: „Porunca Domnului este strălucitoare: luminează ochii !” (Ps. 18, 9). Dar pentru aceasta, este nevoie ca inima să-ţi fie plină de dorul după Cel Frumos şi Bun şi Drept, pentru ca să şi dobândeşti o asemenea cunoaştere din trăire prin simţire. Căci, iată: „pe când ei se duceau, s-au curăţit !” (Lc. 17, 14). Pur şi simplu, a căzut lepra de pe trupurile lor când mergeau ca să îi vadă preoţii. Dar mare este mirarea celor care (martori direcţi ai minunii vindecării săvârşite prin împlinirea cuvântului lui Iisus) au văzut doar pe unul din cei zece întorcându-se la Hristos: „Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I” (Lc. 17, 15-16). Mai rar se poate vedea o asemenea manifestare de credinţă, evlavie şi recunoştinţă, izvorâtă dintr-o integritate şi fermitate de caracter ce demonstrează că oricât ar încerca lumea cu răutăţile şi hidoşeniile ei să te abată de la Dumnezeu, nu poate face aceasta atât timp cât rămâi onest cu tine însuţi şi cu ceilalţi, păstrând discret trezvia conştiinţei că numai Dumnezeu te poate ajuta cu adevărat pe tot parcursul vieţii. Aşa au fost întotdeauna sfinţii, oameni rari, cu suflet ales; aşa au fost şi fericiţii nebuni-pentru-Hristos, care pururea au petrecut cu Dumnezeu, izbăvindu-şi astfel sufletele de lepra păcatului printr-o continuă nevoinţă şi lucrare, şi despre care Sfântul Apostol Pavel scrie că: „fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor, iar ceea ce poate să pară o slăbiciune a lui Dumnezeu, aceea e mai puternică decât tăria oamenilor !” (I Cor. 1, 25).

E adevărat, ,,Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20) – pentru că prea puţini sunt cei dispuşi să Îl primească în inimile lor; dar să nu uităm cuvântul proorocului care vesteşte: ,,Cerul este Tronul Meu, iar pământul – aşternut picioarelor Mele !” (Is. 66, 1); şi iarăşi: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu !” (Is. 66, 2). Lepra aceasta a păcatului nu face altceva decât să împovăreze sufletul şi să-l distrugă, căci omul moare duhovniceşte de mulţimea păcatelor care îl copleşesc: ,,Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu – pentru că nici nu poate !” (Rm. 8, 7). Lucru limpede şi neîndoielnic dovedit prin faptul că înaintea lui Iisus se înfăţişează doar unul singur din cei zece: ,,Au nu zece s-au curăţit ?! Dar cei nouă – unde sunt ?” (Lc. 17, 17).

Lucrurile se petrec aidoma şi în vremea noastră. Spunem: „O, dar noi suntem nouăzeci de procente ortodocşi”... dar numai zece la sută practicanţi! Păi cum, ceilalţi nu se bucură şi ei de aceleaşi daruri de la Dumnezeu ?! „Că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45). Care e pricina pentru care ceilalţi nu au treabă cu Dumnezeu? Oare există o Lege aparte pentru toţi aceşti creştini numai cu numele – dar nu şi cu viaţa? Precum şi scrie: ,,Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam ?” (Lc. 17, 18). Celor „practicanţi” Dumnezeu le dă harul şi puterea Duhului Sfânt: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ?” (I Cor. 3, 16). Doar curăţiţi de lepra păcatelor putem odihni întru noi pe Duhul Sfânt, căci în sufletul curat este sălaşul Lui: ,,Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru !” (Lc. 17, 21).

Şi exemplele din Scripturi ar putea continua. Ceea ce este evident e că (astăzi parcă mai mult ca oricând) omul, făptura cea mai de preţ, orbecăind în bezna necredinţei şi plin de lepra păcatului, a ajuns păpuşa dracilor – în ciuda faptului că poartă chipul şi invocă asemănarea cu Dumnezeu-Treimea, Izvorul existenţei, Creatorul-a-toate şi Viaţa tuturor. Prin Hristos Cel Înviat şi Înălţat la Cer, sezând de-a dreapta Tatălui, pe Tronul Slavei Dumnezeirii, firea omenească a fost ridicată mai presus de toată zidirea cea văzută şi cea nevăzută. Sufletul omenesc, precum învaţă Marele Vasile, zugrăveşte întru sine icoana tuturor cetelor puterilor îngereşti, fiind chiar mai presus de acestea. După minte, omul se aseamănă cu Tatăl, Cel Ce naşte pe Fiul mai înainte de toţi vecii şi Îl purcede pe Duhul Cel Preasfânt. După cuvânt, omul se aseamănă cu Fiul şi Cuvântul Tatălui. După cum Tatăl izvorăşte pe Fiul prin naşterea mai înainte de toţi vecii, tot astfel mintea izvorăşte cuvântul; cuvântul se aseamănă cu Fiul, fiind izvorât din mintea omului (drept pentru care Sfântul Antonie cel Mare îl numeşte „sluga minţii”). După voia sa de-sine-stăpânitoare, omul se aseamănă cu Duhul Sfânt, Izvorul-a-toată bunătatea; căci tot aşa şi omul are în suflet libertatea de voinţă prin care poate face tot binele, căci spre aceasta l-a făcut Preabunul Dumnezeu.

Deci prin aceste însuşiri ale sale (gânditor-cugetător, raţional-cugetător şi voitor de-sine-stăpânitor), sufletul este icoana vie a Preasfintei Treimi, precum scrie şi Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria. Aşezarea sufletului în trup la zămislirea fiecăruia dintre noi este, pur şi simplu, taina Domnului Dumnezeu, ,,Care zideşte duhul omului în lăuntrul său” (Zah. 12, 1); şi iarăşi: ,,toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului” (Iez. 18, 4). Prima şi cea mai înaltă virtute a sufletului este înţelepciunea. Dovadă stă înţelepciunea lui Adam cel întâi zidit, care vorbea cu Dumnezeu faţă către faţă despre toate tainele creaţiei. După căderea în păcat, însă, mintea i s-a întunecat, iar omul a mai putut dobândi lumina înţelepciunii doar prin lucrare duhovnicească. Scrie Daniel proorocul: ,,Până la sfârşitul vremii mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa” (Dan. 12, 4). Dovadă că tot ceea ce a fost realizat de către om (prin cultură, prin tehnică şi ştiinţă, prin cercetare şi descoperiri uimitoare) s-a făcut prin acei oameni aleşi şi luminaţi de Dumnezeu (numiţi „genii”), prin care a strălucit în lume lucrarea harului Duhului Dumnezeiesc. Căci Dumnezeu a revărsat înţelepciune şi pricepere în sufletele unora ca aceştia, pe măsura credinţei lor şi a dorinţei sincere şi curate de a-i ajuta pe ceilalţi. 

Celor care Îi adresaseră această pildă – „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi !” (Lc. 4, 23), Mântuitorul le răspunde necruţător, numindu-i „călăuze oarbe” (Mt. 15, 14) şi atenţionându-i categoric despre sfârşitul care îi aşteaptă: „orb pe orb de va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă !” (Mt. 15, 14). Spun Sfinţii Părinţi că atât de măreţ este sufletul omenesc în frumuseţea asemănării lui cu Dumnezeu, încât nici nu se găsesc cuvinte potrivite de laudă; şi de aceea cântă Psalmistul: „Te voi lăuda, pentru că sunt o făptură aşa de minunată !” (Ps. 138, 14). Despre valoarea unică a fiecărui suflet din lume, Mântuitorul Hristos ne întreabă pe fiecare dintre noi: „ce-i va folosi omului de va câştiga lumea întreagă – dar sufletul său îl va pierde?! Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?!” (Mt. 16, 26). Căci adevărata bogăţie nu e cea materială, ci harismele dumnezeieşti: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh” (I Cor 12, 4). Aceste daruri pot fi cuprinse doar de fecioria cea duhovnicească, adevărata iubire de Dumnezeu, de acea lipsă totală de răutate din gânduri şi din cuvinte şi din fapte, de acea desăvârşire în virtute la care face referire Hristos: „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege – să înţeleagă !” (Mt. 19, 11-12). Omul care are credinţă sfântă are şi dragoste de a sluji Domnului, mai tare chiar şi decât moartea: „cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului” (I Cor. 7, 32) – acesta este cel cu adevărat feciorelnic înaintea lui Dumnezeu, ca unul care luptă să rămână în slujba Lui cu toată tăria minţii şi a inimii: „aşa că cel ce îşi mărită fecioara – bine face; dar cel ce n-o mărită – şi mai bine face !” (I Cor. 7, 38).

Dar lumea şi veacul se ţin de ale lor. Cea mai mare înşelare a modernităţii este de a crede că, indiferent de faptele noastre, Dumnezeu (despre Care chiar Scriptura ne învaţă că-i iubire) trebuie să ne ierte. Intră în obligaţiile Lui divine să ne înţeleagă neputinţele şi să ni le treacă cu vederea. Chiar dacă noi nici măcar nu ne sinchisim (din prea multa lenevire şi trândăvire în confort) de pricinile pentru care El S-a jertfit ca să ne mântuiască: pentru ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Există, chiar, în acest sens, o vorbă cu un înţeles cam perfid (care poartă în sine otrava demonică a nepăsării): „Nu putem noi oamenii să greşim cât poate Dumnezeu să ne ierte!”. Să fim serioşi – preotul nu este o maşină de dezlegat păcate; are Duhul Sfânt din porunca lui Hristos, are preoţie din preoţia lui Hristos „după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109, 4), are puterea de a ierta şi a dezlega – dar asta până în punctul nesimţirii în care omul ajunge să confunde Taina cu un bun al său propriu, şi să socoată că Dumnezeu face tot ceea ce-I pretinde omul nepăsător (şi la care, din păcate, se pretează şi preotul neinstruit, care-şi asumă o bunătate mai mare chiar şi decât bunătatea Celui Sfânt!). Şi de aceea grăieşte Psalmistul: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie !” (Ps. 49, 22). Desigur, Iisus a acordat iertarea ca răspuns la pocăinţa sinceră şi la părerea de rău pentru greşelile săvârşite: „Iertate sunt păcatele tale” (Mt. 9, 2), „iată că te-ai făcut sănătos !” (In. 5, 14), rămânând însă la fel de categoric în continuare: „de acum să nu mai păcătuieşti – ca să nu-ţi fie ceva mai rău !” (In. 5, 14). Nu putem noi, oamenii, să fim mai milostivi decât Domnul Dumnezeu. În plus, porunca rămâne: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert !” (Ieş. 20, 7). Păstorul care doreşte să aibă creştini buni (râvnitori, lucrători de fapte bune) în turma sa cea cuvântătoare, trebuie să fie el însuşi pildă pentru ei: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia !” (I Tim. 4, 12). Ereziile, certurile, rătăcirile, neorânduielile, discordiile, dezbinările – toate acestea lepră sunt pentru sufletele credincioşilor, şi orbire pentru păstor, dacă nu le vede, nu le aude, ci le tolerează: „Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia !” (I Tim. 6, 3-5), căci sunt ca „cei ce vor să se îmbogăţească: cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor iar cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri. Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea !” (I Tim. 6, 9-11). „Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. Harul fie cu tine ! Amin !” (I Tim. 6, 20-21).

Astfel de exemple ar putea continua, căci toate Epistolele Sfântului Apostol Pavel au în ele dulceaţă pentru suflet, mierea Duhului Sfânt, şi sunt mai actuale ca oricînd – noi ar trebui să avem urechi de auzit şi ochi de văzut. Căci tot Sfântul Apostol Pavel ne descoperă cum vor arăta orbii şi leproşii vremurilor de pe urmă: ca o pecete antihristică, ca un stigmat pe trupul creştinătăţii, atunci când „iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 12): „vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia! Căci dintre ei sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea Adevărului !” (II Tim. 3, 2-7); lucruri despre care „ruşine este a le şi grăi” (Ef. 5, 12). Şi de aceea: „nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ?” (I Cor. 6, 9). „Aceasta s-o ştiţi bine: nici un desfrânat sau necurat sau lacom de avere (care este un închinător la idoli) nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Ef. 5, 5).

Se cuvine, dar, să luăm aminte la felul în care păzim poruncile şi împlinim cuvintele Scripturii. Căci acestea au început să devină mai mult prilej de dispute teologice, de certuri şi dezbinări între creştini, decât norme de vieţuire virtuoasă. Teoretic, Sfânta Scriptură este citită în mai toate mediile sociale, de către toată lumea interesată de cunoaştere, la orice nivel s-ar afla; dar nu este înţeleasă nici măcar la nivel de amvon. Vine omul la biserică, ascultă învăţătura – dar merge acasă neschimbat, la fel de pătimaş şi supărat, nervos şi agitat, mereu nemulţumit, cu duh de polemică, de ceartă şi de contradicţie. Se vede clar că în vremea noastră „roada Duhului” (Gal. 5, 22) cam lipseşte, căci faptele nu poartă rodul credinţei, al păcii şi al iubirii. Ba, mai mult, transformarea faptelor milei creştine în acte de paradă, total lipsite de orice urmă de smerenie, făcute doar pentru propagandă mediatică, ne transformă pe noi înşine în simple etichete de reclamă, pentru care Hristos Însuşi hotărăşte: „Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (Mt. 6, 5). „Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le – dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac ! Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi în sinagogi, şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni «rabbi»” (Mt. 23, 2-7).

Ni se cuvine nouă să ne purtăm cu vrednicie şi credinţă: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns; iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt. 6, 16). Pentru că ori de câte ori suntem hrăpăreţi şi abuzivi, când dezonorăm sau ucidem din cuvânt pe aproapele – suntem fii ai întunericului; iar „pe viclean îl urăşte Domnul !” (Ps. 5, 6). Şi de aceea Psalmistul zice: „cu cel ales, ales vei fi, dar cu cel îndărătnic –Te vei îndărătnici !” (Ps. 17, 29). Perfecţiunile minţii noastre „luminate” aduc toate imperfecţiunile din jurul nostru. Cu cât ne credem mai buni, cu atât mai mult greşim: „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I In. 1, 10). Pentru că faptele trebuie săvârşite din credinţă – dar dintr-o credinţă adevărată, nu dintr-o credinţă „de duminică” sau din formalism teologic, din polemici în dogme şi încrucişări de versete; şi nu după capul fiecăruia, ci după voia Domnului Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Tim. 3, 16-17). Învăţătura trebuie făcută cu toată străduinţa şi cu toată convingerea: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (II Tim. 4, 2). Halda de steril a Bisericii o reprezintă tocmai cantitatea uriaşă de literatură zisă teologică, pe care oamenii lipsiţi de experienţă duhovnicească nici măcar nu se sinchisesc să o ia în seamă; din când în când întredeschid, doar, câte o carte – pe care iute o închid la loc, zicând: „N-are nici o valoare, am mai citit din astea!”. Aurul credinţei (esenţa teologiei însăşi) se află tăinuit doar în cuvintele Dumnezeieştilor Prooroci, Apostoli şi Părinţi. Acestea trebuie trăite şi împlinite de orice creştin adevărat care doreşte mântuirea: „cuvintele Domnului sunt în foc lămurite” (Ps. 17, 33), aşa încât „cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35). Toate celelalte cuvinte de la om pot să ajute uneori, dar nu şi mântuiesc: „Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori !” (Ps. 11, 7); şi de aceea afirmă Apostolul despre învăţătura de credinţă: „pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos !” (Gal. 1, 12).

Există şi astăzi în jurul nostru oameni care iau în derâdere cuvintele Scripturii, care ignoră (sau chiar detestă) învăţătura Bisericii, atei care (sub pretextul cunoaşterii ştiinţifice, al culturii generale, pe de o parte, şi cu scuza penibilă a mediocrităţii intelectuale a clericilor, pe de altă parte) ironizează şi batjocoresc cele sfinte. Şi ei au fost vestiţi de mai înainte de Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului: „va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. 4, 3-4). Astfel de „basme” sunt savurate din plin de toţi orbii spirituali ai credinţei noastre creştineşti, fascinaţi peste măsură de bâlbele penibile ale învăţăturilor greşite. Lepra păcatului îmbolnăveşte astăzi societatea care se înfruptă cu nesaţ fie din tot ceea ce-i oferă spre consum iraţional reclama sufocantă la plăceri şi satisfacţii trecătoare, fie din curentele spirituale „la modă” importate din cele mai îndepărtate unghere ale lumii, şi prezentate la noi acasă ori ca adevărate „realizări” ale geniului omenesc, ori chiar ca „daruri minunate” de la Dumnezeu: „Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru Lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 9-11).

Conştiinţa creştină contemporană trebuie trezită din acest somn al necunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu. Nimic nu este nou în Sfintele Scripturi: doar Duhul Sfânt, Cel Care ne înnoieşte pururea prin chemare şi lucrare. Căci s-ar cuveni a face o primenire a modului nostru de a învăţa cuvântul Adevărului – poate aşa ar reuşi să străpungă zidul nepăsării, zidul lenei, zidul uitării şi al dezinteresului faţă de propria mântuire, ziduri între care ni s-a îngropat sufletul ca într-un cavou mai înainte de moarte. Ar fi nevoie ca slujitorii şi propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu să aibă iarăşi râvna lui Petru, cultura lui Pavel, înţelepciunea lui Timotei şi profunzimea lui Ioan, ucenicul cel iubit. Poate aşa s-ar mai mişca ceva din împietrirea inimilor şi ar cădea definitiv solzii leprei şi ai orbirii sufleteşti: „Ceea ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. Şi acestea noi vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este Lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi Sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat. Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi !” (I In. 1, 3-8)


Recomandări Video: