marți, 27 ianuarie 2015

Cipurile electronice, 666 și conștiinţa sănătoasă

„Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule” 
(Ps. 50, 11)




Una dintre problemele care tulbură astăzi conştiinţa multor creştini o reprezintă adoptarea noilor documente civile (carte de identitate, card de sănătate, paşaport, carnet de conducere auto) prevăzute cu cip electronic. Componenta biometrică a acestor cipuri constituie pentru mulţi un motiv de înfricoşare şi o piedică în calea mântuirii, uitând însă că „666” se referă de fapt, după cuvântul părintelui Cleopa și a altor părinţi din vechime, la cele trei păcate fundamentale: ura, desfrâul şi erezia.

Dacă citim cu atenţie Cartea Apocalipsei (ultima din canonul Sfintei Scripturi) vedem că, de fapt, nu conţine nimic legat de cipuri – doar avertizarea cu privire la „numărul fiarei, număr de om, şase sute şaizeci şi şase” (Ap. 13, 18). Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, expresia „număr de om” desemnează, atât generic, câte o persoană umană din anumite perioade istorice care face voia diavolului împotriva dreptei credinţe (cum au fost, de pildă, împăratul roman Nero precum şi ceilalţi împăraţi păgâni prigonitori creştinismului de până la Sfântul Împărat Constantin cel Mare, - Iulian Apostatul, iconoclaştii, dar şi conducătorul sovietic ateu Iosif Visarionovici Dugaşvili, cunoscut ca Stalin, precum şi alte persoane care au luptat împotriva voii Dumnezeieşti şi a învăţăturii Sfintei Scripturi), cât şi particular, pe ultimul din şirul lung al tuturor acestora, cunoscut ca Antihrist. În Filocalia (tradusă în limba română de către Părintele Profesor Dumitru Stăniloae) este foarte limpede exprimat faptul că starea de curăţie a conştiinţei personale este de fapt lucrul de care depinde mântuirea noastră personală. Ca trăitori în Hristos, noi toţi avem datoria de a dobândi şi agonisi Duhul Sfânt prin dreaptă credinţă, smerenie şi fapte bune, tocmai pentru a ne putea împăca în rugăciune permanentă cu El: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine.” (Psalmul 50). Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, conştiinţa curată este luminarea minţii şi sfinţirea sufletului, aşa cum stă scris şi în Sfânta Scriptură: „,Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat. ” (Luca 11, 34) Luminătorul sufletului este mintea. Nu încape îndoială, aşadar, că nici un creştin (oricât de simplu ar fi el – un copil, o mamă, un bătrân, un tânăr - care are dorinţă sinceră de mântuire) nu poate fi atacat şi vătămat sufleteşte de către diavol şi slugile lui, fără îngăduinţa Lui Dumnezeu şi fără consimţirea şi acceptul propriei sale voinţe libere: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6, 45). Şi tot în Sfânta Scriptură stă scris că până şi firele de păr din cap ne sunt numărate înaintea Lui Dumnezeu; cu atât mai mult Dumnezeu nu va lăsa de izbelişte sufletul omului pe care El Însuşi l-a creat şi care este darul dumnezeiesc al vieţii noastre.

Orice metodă pământească inventată de om nu poate să ne pericliteze mântuirea. Nădejdea, credinţa şi dragostea sunt virtuţile cardinale prin care Dumnezeu ne acoperă cu aripile dragostei Sale dumnezeieşti: „Fie Doamne mila Ta spre noi cât am nădăjduit şi noi întru Tine” (Psalmi 32, 21).

Atâta timp cât un creştin îşi doreşte mântuirea în mod sincer, dar cineva doreşte să-l despartă de Dumnezeu - fără voia lui aceasta nu se va putea face. Mulţi vehiculează ideea că satana te poate însemna cu „666” atunci când cumperi cu cardul, când iei marfă cu cod de bare, când ajungi la anumite instituţii publice şi ai nevoie de funcţionarii publici; în astfel de situaţii – spun ei - fără ca să ştii şi fără ca să vrei eşti pecetluit: total neadevărat ! Este o idee falsă ! Dacă Însuşi Atotputernicul Dumnezeu nu intervine în liberul nostru arbitru, - cu atât mai mult, aflat permanent sub protecţia Duhului Sfânt lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii, creştinul sincer şi curat la inimă nu va putea fi înşelat de către diavol şi slujitorii lui ! Şi aceasta mai ales pentru că Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Care a omorât moartea şi iadul l-a zdrobit, l-a legat pe veci pe şarpele cel ispititor pentru a nu mai putea reedita căderea adamică cea din nepricepere: „dacă veţi mânca, veţi fi ca Dumnezeu....” (Facerea 3, 5). Avem Pomul Vieţii, pe Hristos, prezent pururea euharistic în Sfântul Potir, din care tot cel ce se împărtăşeşte se curăţeşte, se luminează şi se sfinţeşte şi „în veci nu mai moare” (Rugăciune la Sfânta Împărtăşanie): Cel ce face bine facă, cel ce face rău înainte facă, iată Eu vin şi „voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre. ” (Apocalipsa 2, 23); - aşadar nu după absenţa sau prezenţa cipului !

Fiecare din noi trăim apocalipsa personală cu Hristos şi în orice clipă putem fi pregătiţi de întâlnirea cu El, Cel Care a zis: „Eu sunt uşa oilor” (Ioan 10, 7) şi „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37); Eu sunt Calea Adevărul Viaţa...” (Ioan 14, 6). Să lăsăm tâlcuirile şi interpretările fals alarmiste ale mentalităţii populare trupeşti neînduhovnicite şi să păstrăm întreagă credinţa în cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos - Domnul: „... n-am venit să să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 47).

Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.

vineri, 23 ianuarie 2015

Dumnezeu şi păcatele oamenilor

„Plata păcatului este moartea.” (Romani 6, 23)



Una dintre noţiunile fundamentale ale gândirii creştine cristalizate magistral de-a lungul vremii în literatura bisericească este cea de „păcat” sau „fărădelege”. Ilustrând în felul său unic drama umanităţii de după căderea prin neascultare, Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” (Romani 7, 19). Altfel spus, de cele mai multe ori, cădem în păcat fără voia noastră - sau chiar împotriva propriei noastre voinţe.

Păcatul în sine este grav prin aceea că produce o despărţire de Dumnezeu, pentru un timp mai lung sau mai scurt, depinzând de gravitatea faptei săvârşite. Iar gravitatea unui păcat se măsoară prin aceea că repercursiunile pe care le are (deopotrivă atât asupra celui care îl săvârşeşte cât şi asupra celor din jurul lui) sunt de cele mai multe ori cu neputinţă de cântărit. Iată mărturia Sfintelor Scriputuri: „Adame unde eşti ? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci ?" (Facerea 3, 10-11) Dumnezeu este Viaţă şi Izvor de Viaţă - iar omul, neascultând de porunca divină, de îndemnul părintesc cuprins în aceasta, a cunoscut de îndată moartea. Aceasta nu a fost altceva decât consecinţa însăşi a ruperii comuniunii omului cu Dumnezeu, iar nicidecum emanaţia aseităţii Sale, prin Duhul Sfânt şi Cuvântul Lui Care este Viaţa veşnică. Lucru de altfel afirmat clar şi răspicat tot în cuprinsul Dumnezeieştilor Scripturi: “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Ceea ce devine evident este faptul că Dumnezeu suferă şi Se întristează pentru păcatele noastre. Nu este o suferinţă fizică, este vorba de revărsarea milei Sale şi a harului Său, pe care îl întoarce de la noi în vreme ce El ar dori să ni-l reverse tot timpul: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10).

Aspectul acesta capital al gravităţii unui păcat săvârşit (cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu cuvântul sau cu lucrul, în noapte sau în zi) capătă relief şi evidenţă prin prisma iubirii dumnezeieşti care se vede silită nu doar a-Şi retrage mila, ci şi chiar aduce pedepse asupra făpturii mâinilor Sale: „Pierdut-ai de la Tine pe tot cel ce curveşte” (Psalmul 72, 26). În cuprinsul Vechiului Testament se întâlnesc situaţii în care Dumnezeu face afirmaţii grave, pe un ton deloc de ignorat: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ !” (Facerea 4, 10); sau: „Zis-a deci Domnul: <<Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu>>" (Facerea 18, 20-21). Unele ca acestea confirmă fără putinţă de tăgadă că înaintea Lui Dumnezeu toate sunt păcate, numai că unele sunt făcute cu ştiinţă, în vreme ce altele sunt făcute din neştiinţă (aici termenul de „neştiinţă” nu are sens logic sau informaţional, nu include greşelile făcute aşa-zicând „ din neatenţie”). Nu încap scuze puerile înaintea atotştiinţei divine: „Adormirea conştiinţei este moarte sufletească” pentru că „Frica Domnului îndepărtează păcatele, şi la cine petrece, de la acela abate mânia” (Ecclesiasticul 1, 20); nu este vorba despre o frică torţionară, ci dimpotrivă, despre teama de a nu-L supăra izvorâtă tocmai din dragostea faţă de El. De altfel, în cuprinsul celei de-a şasea rugăciuni de dezlegare din Taina Sfinţirii Untului-de-lemn, Sfânta Biserică mărturiseşte într-un glas: „toată dreptatea (scuza) noastră este înaintea Ta ca o cărpă lepădată !”. Adică Dumnezeu n-a îngăduit smerirea Fiului Său prin „chenoză”- întru Întruparea pentru mântuirea neamului omenesc noastră, - pentru ca noi oamenii să-L ignorăm cu nepăsare. Sfânta Evanghelie: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15, 22). Care din creştini nu ştie că Iisus Hristosul Domnului Dumnezeu a venit în lume „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” ? Oare cine nu a auzit de Jertfa Crucii, de moartea Domnului dar şi de Învierea Lui - pentru spălarea păcatelor tuturor oamenilor în Sângele Mielului Lui Dumnezeu ? Oare nu L-a arătat lumii întregi Sfântul Ioan Botezătorul zicând: „Iată Mielul Lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii !” (Ioan 1, 29) ?

Într-adevăr, ceea ce trebuie să mai afle creştinii este faptul că au la îndemână (din mila Domnului faţă de neputinţa omului) - douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru ale zilei, şapte zile pe săptămână - Taina Tainelor, Taina Împăcării cu Dumnezeu şi cu semenii, Taina Pocăinţei, a iertării tuturor păcatelor. O asemenea ignoranţă, care desconsideră aceasta, se dovedeşte a fi cu adevărat ucigătoare de suflet şi duce la pierderea harului Sfântului Duh: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Psalmi 50, 12). „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.” (Matei 12, 32). Aşadar, bine ar fi să avem grijă să nu pierdem darul Duhului Sfânt pe care l-am primit prin Sfântul Botez şi prin care trebuie să dăm răspunsul de judecată la Tronul Judecăţii de Apoi, la Învierea cea de obşte când va fi chemarea cea mare: „Iată, Mirele vine, ieşiţi în întâmpinarea Lui !” (Matei 25, 6).

„Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi ! Şi ne auzi pe noi !”


Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.