marți, 16 decembrie 2014

Dumnezeu-Omul în Taina Naşterii

„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (In. 1,14) „Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă.” (Is. 11, 10)


 
Neascultarea vechiului Adam a despărţit pământul de cer, a îndepărtat pe om de Dumnezeu şi a închis poarta Raiului. Dar Înomenirea Lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Noul Adam, este acea fericită scară care a unit din nou cele pământeşti cu cele cereşti, care a împăcat pe om cu Dumnezeu şi a redeschis poarta mântuirii: „era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea.” (Fc. 28, 12); la trezirea din visul său, patriarhul Iacov a simţit taina în toată adâncimea ei: „Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: Cât de înfricoşător este locul acesta ! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului !” (Fc. 28, 17) Aşa cum ne arată Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, această taină s-a săvârşit numai din preaplinul iubirii de oameni a Lui Dumnezeu pentru lume: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat.” (In. 3,16). Toată taina Întrupării este plină de miez dumnezeiesc, astfel încât nimeni dintre oameni nu poate pătrunde cu mintea sensul Tainei şi felul în care a-toate-Văzătorul Dumnezeu a pregătit deşertarea dumnezeirii în plămada omenească pentru ca Cel Neîncăput să ia chip de om. Cercetând „Apocalipsa” Sfântului Ioan, găsim scris: „Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi.” (Ap. 5, 1). În înţeles duhovnicesc, „scrisă pe dinăuntru” înseamnă că este vorba despre lucruri tainice doar de Dumnezeu ştiute (nedescoperite nouă, neînţelese minţii noastre şi nu neapărat de folos nouă), iar cele „pe dinafară scrise” sunt tainele descoperite nouă şi deschise înţelegerii omeneşti (cum ar fi Taina Întrupării, Naşterii, Învierii, Înălţării – toate aceste Taine nefiind însă de văzut şi de înţeles pentru omul păcătos şi robit cu voia sa păcatului – ci de contemplat de către cei aleşi şi chemaţi la aceasta, precum sfinţii prooroci şi slujitori ai Domnului, care le dăruiesc lumii prin Duhul Sfânt). De aceea scrie în „Apocalipsă”: „Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea.” (Ap. 5, 3). În contextul evenimentului Naşterii Lui Iisus, putem înţelege că această carte din mâna Lui Dumnezeu aparţine Fiului Lui Dumnezeu şi doar El singur o poate deschide şi citi. Numai Leul cel din Iuda, din rădăcina lui David, Unul Născut Fiul şi Cuvântul, a putut să o deschidă rupându-i peceţile atunci când S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi - Sceptrul cel din Iuda şi Steaua din Iacov. Atunci s-au descoperit cele ascunse şi ne-a tâlcuit nouă cele tainice. Pecetea dintâi este cea a cunoaşterii (şi recunoaşterii) Unui singur Dumnezeu, precum afirmă Simbolul Credinţei: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul”. Apoi a rupt cea de-a doua pecete şi ne-a descoperit Treimea Cea de-o-Fiinţă şi Nedespărţită, „Una în Trei Ipostasuri”. În continuare toate celelalte peceţi ne descoperă pe rând întreaga Epifanie a Domnului, de la Buna-Vestire a Întrupării până la Botezul în Iordan – acolo unde se vădeşte pe deplin Sfânta Treime. Această carte a peceţilor este de fapt cartea lui Iisus Hristos, este Certificatul de Naştere a Fiului Lui Dumnezeu ca Dumnezeu-Om, este „Cartea Naşterii Lui Iisus Hristos” – precum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (Mt. 1,17). Marea Taină a iconomiei Întrupării este cea mai înaltă şi mai nobilă şi mai deplină expresie a iubirii în opera înţelepciunii şi puterii creatoare a Lui Dumnezeu. Taina Întrupării a fost mai dinainte rânduită de mintea a-toate-văzătoare a Lui Dumnezeu şi nu este nicidecum un rod al căderii adamice. Încă mai dinainte de a fi creat îngerii şi oamenii şi toată zidirea, Dumnezeu a hotărât în sfatul Său veşnic întruparea Cuvântului Dumnezeiesc, precum spune înţeleptul Solomon în „Cartea Proverbelor”: „începutul lucrărilor Domnului” (Pild. 8, 22) este întruparea Dumnezeiescului Cuvânt. Iar „Însuşi Cuvântul Dumnezeiesc întrupat” înseamnă „mai întâi născut decât toată făptura” (Col. 1, 15), precum zice şi la „Proverbe”: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu [Înţelepciunea] am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul.” (Pild. 8, 22-23). Lucru pe deplin confirmat în Noul Testament de marele Apostol Pavel, tot prin cuvinte insuflate de Duhul Sfânt al Domnului Dumnezeu: „Acesta este chipul Lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Col. 1, 15). La rândul lor, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, vorbind despre sensul Întrupării (nu ca o rezultantă a căderii lui Adam, ca şi cum – datorită greşelii adamice – Dumnezeu ar fi fost silit să găsească o cale de rezolvare a căderii pentru ca să-l mântuiască pe om) – arată că în iubirea cea mare a Lui Dumnezeu faţă de zidirea Sa, El îi descoperă omului ce mare dar i-a pregătit pentru că-l iubeşte şi îi ştie slăbiciunea şi nu vrea să-l piardă. În cuvintele consemnate în „Cartea Facerii” – „aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fc. 3, 15) – stă ascunsă toată dragostea Lui Dumnezeu faţă de om ca şi creaţie a Sa, dar şi puterea şi înţelepciunea cu care Dumnezeu pe toate le-a gândit din veci. Şi mai spun Sfinţii Părinţi mistici şi teologi că iconomia Întrupării Îi dă slavă Lui Dumnezeu mai mult şi mai presus decât toate celelalte lucrări ale Sale. Căci, chiar de s-ar strânge la un loc toţi oamenii şi toţi îngerii, tot n-ar putea să dea atâta slavă Lui Dumnezeu câtă Îi dă Singur Cuvântul Dumnezeu-Omul. Din această pricină, în rugă fiind către Părintele Său Cel fără de început, zice: „Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ” (In. 17, 4); şi iarăşi: „Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.”(In. 17,5).

Aşadar, potrivit învăţăturii celor de Dumnezeu luminaţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, înţelegem că Taina Întrupării este cel mai de preţ mărgăritar din comorile Sfatului Dumnezeiesc, şi a fost vestită în cer îngerilor la începutul veacurilor prin descoperire – pentru ca toţi să vadă şi să admire această cea mai minunată taină a Înţelepciunii Divine. De atunci, de fapt, a început Lucifer să pizmuiască unirea ipostatică a firii Dumnezeieşti cu firea omenească în Persoana Lui Iisus Hristos; căci, orbit fiind de propria lui frumuseţe şi umplându-se de mândrie, şi-a zis întru sine: „eu sunt vrednic de o asemenea cinste; eu, care sunt verhovnicul ceresc şi imaterial al serafimilor şi al heruvimilor, iar nu omul cel material şi pământesc; eu voi fi asemenea Celui Preaînalt !”... „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Lc. 10,18) - lucru întru totul adeverit de Sfântul Maxim Mărturisitorul: invidia l-a întunecat pe Lucifer care a căzut din mândrie, căci n-a suferit, fiind făcut de Dumnezeu, să nu fie el Dumnezeu ! Cu toate acestea, „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Gal. 4, 4) – iar proorocia a fost preluată prin înţelepciunea Duhului Sfânt din Scripturile Vechiului Testament şi redată de Sfântul Apostol Pavel celor din timpul său. „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele” (Fc. 49, 10) – dar această mare taină nu a bulversat numai pe îngerii din cer, ci şi pe iudei, aici, pe pământ, spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur. Dar cum să Se facă Dumnezeu om iar Cuvântul trup ? Cum să ia început Cel fără de început ? Această dogmă ce stă la temelia creştinătăţii este de fapt esenţa ortodoxiei credinţei noastre, adevărul revelat şi dogmă a mântuirii noastre. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (In. 1, 14). Numai că aceasta a iritat întreaga lume iudaică: „Şi ziceau: Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa ?”(In. 6, 42). Atât de cumplită a fost neînţelegerea omenească faţă de adâncimea tainei, încât devine „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23). Tot Sfântul Apostol Pavel îi linişteşte totuşi, explicându-le că Dumnezeu a găsit cu cale această unire ipostatică pentru ca să fie la îndemâna omului: „Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat”(Evr. 2,16). Omul trebuia mântuit din cădere – dar tot printr-Un Om (atât pentru a nu se înjosi în faţa diavolului, cât şi pentru ca să-l ruşineze pe acesta, pentru ca să fie biruită firea pe care diavolul o biruise cândva). Dacă altădată diavolul îl batjocorise pe omul care s-a vrut „dumnezeu” şi a ironizat oarecum Taina Întrupării, iată că acum, prin smerenie, Dumnezeu a rânduit ca şi diavolul să fie înşelat şi să-L vadă pe Dumnezeu făcut Om, astfel înţelegându-se pe deplin cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă ?”(Rm. 9, 19). Iubirea este motivul suprem pentru care Dumnezeu S-a făcut Om-Dumnezeu: „pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit”(Ef. 2, 4). Prin aceasta – că Dumnezeu S-a pogorât pe Sine „chip de rob luând” (Filip. 2, 7) „şi S-a făcut om” (Crezul) – omul a fost înălţat: „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22), precum adevereşte şi Sfântul şi Dreptul Simeon: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Lc. 2, 34). „Pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit” (Baruh 3, 38). Nu putea dragostea Lui Dumnezeu să împlinească o operă mai mare şi mai frumoasă decât iconomia Întrupării Fiului Lui Dumnezeu. De aceea putem deodată şi să-L vedem Prunc născut în peşteră, în braţele Fecioarei Maria, şi să mărturisim că tot El este Cel ce împărăţeşte întru Sfinţi, nedespărţit de sânurile Lui Dumnezeu-Tatăl „şi cu Duhul” – şi să ne minunăm ca şi păstorii, ca şi magii, ca şi îngerii ! Iată deci o întrebare la care greu va fi de răspuns de către toate neamurile în toate veacurile până la sfârşitul lumii: „Cine este Iisus ?”... Întrebare care s-a pus la naşterea Lui, întrebare care s-a auzit peste tot în timpul vieţii Lui pământeşti, întrebare care s-a ridicat şi la învierea Lui din morţi. Întrebare şi pentru generaţiile de azi, ca şi pentru toate generaţiile care vor mai urma (căci identitatea lui Iisus i-a preocupat şi pe regi ca şi pe magi). Întrebare care a fost adresată de Iisus Însuşi ucenicilor Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului ?” (Mt. 16, 13) – şi care a primit răspuns dar „nu de la trup şi sânge, ci de la Tatăl” (Mt. 16, 17). „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Lucru care de altfel fusese descoperit de către Arhanghelul Gavriil în Nazaretul Galileii, la Buna Vestire a Întrupării Fiului Lui Dumnezeu din Fecioara Maria: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc. 1, 35). Răspuns pe care în vis l-a primit şi Sfântul şi Dreptul Iosif: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt. 1, 20-21).
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

vineri, 12 decembrie 2014

Binele făcut la bună-vreme

„Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea.” (Ps. 118, 32)

„Dragostea este legătura desăvârşirii.” (Col. 3, 14)

„Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui.” (I In. 5, 3)

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 22, 39)

„Cine este aproapele meu ?” (Lc. 10, 29)

„Un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin.” (Lc. 10, 33-34)

„Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.” (Lc. 10, 37)

„Să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.” (Evr. 10, 24)

„De mila Ta, Doamne, este plin pământul !” (Ps. 118, 64) 
 

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume pentru a o răscumpăra de sub blestemul păcatului strămoșesc și de sub osânda morții la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4). De-a lungul veacurilor Vechiului Legământ se adâncise criza unei umanități din sânul căreia dispăruse aproape cu desăvârșire simțământul de milă dintre oameni. Deși Legea pe care Dumnezeu o dăduse pe Muntele Sinai prin Moise poporului ales pusese hotare ferme relațiilor dintre persoane, totuși, în locul unei societăți întocmite pe principiul „om pentru om”, se ajunsese la o lume a „omului pe lângă om”: „Un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături” (Lc. 10, 31); şi iarăşi: „Un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături” (Lc. 10, 32). E drept că această Lege a lui Moise era marcată de duritatea specifică epocii, păstrând în spiritul ei o anumită încrâncenare sufletească, exprimată în principiul moral: „să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, - cu acela trebuie să i se plătească !” (Deut. 10, 21).

Să ne amintim, însă, pentru o clipă, de slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda: „era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani” (In. 5, 5) şi care se tânguia cu amar: „nu am om !” (In. 5, 7). În această zadarnică așteptare a milostivirii semenilor săi față de el, slăbănogul acesta nu de credință ducea lipsă; altfel n-ar fi zăbovit vreme de treizeci și opt de ani, pândind neîncetat tulburarea apei. Numai că, printre toți acei oameni sosiți de-a lungul atâtor ani la apa îndurării divine (desigur, și ei suferinzi în felul lor – dar probabil că mult mai puțin decât acela), nu s-a aflat nicidecum vreun „samarinean” care, mergând pe cale, să vină la el şi, văzându-l, să i se facă milă (Lc. 10, 33). Acela S-a arătat a fi Iisus Însuși, Care l-a și vindecat. Aceluia I S-a făcut milă de El, împlinind cu fapta ceea ce mai înainte vestise cu cuvântul: „Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. 9, 13). Din acest punct de vedere, Psalmistul David ne învaţă că faţă de Cel care ne-a zidit putem jertfi ceva în chip mântuitor doar astfel: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Ps. 50,18).

Iar dacă ar fi să ne amintim și de femeia prinsă săvârșind păcatul adulterului şi târâtă de pârâșii ei înaintea lui Iisus pentru a o judeca în văzul tuturor, iată că Mântuitorul arată încă o dată în chip deplin și de netăgăduit ce însemnă judecată dreaptă. Privește la femeia vinovată – putem spune că deja ucisă, conform literei Legii (căci „litera ucide, iar Duhul face viu” – II Cor. 3, 6); privește la pârâșii mânați de râvna de a o ucide (și care astfel se dovedeau a fi judecători nedrepți, ca unii ce văzuseră paiul din ochiul aproapelui dar fără a lua seama la bârna din ochiul lor, adică fără a socoti propriile lor păcate); iar apoi, ca unora care nu avuseseră urechi de auzit îndemnurile Sale sfinte care-i învățau pe oameni cum să se roage Părintelui Ceresc („Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi !” – Mt. 7, 1; „Iertaţi - şi veţi fi iertaţi !” – Lc. 6, 37; „şi ne iartă nouă greşealele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri !” – Mt. 6, 12), Iisus le rosteșe sentința apăsat și răspicat: „cel fără de păcat dintre voi să arunce el, cel dintâi, cu piatra !” (In. 8, 7). Iată-L, așadar, pe Hristos făcând milă așa precum Îi era în fire, ca Cel care vestise limpede tuturor: „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47). Înaintea haitei de ucigași spumegând de furie și ținând pietre ascuţite în mâini, Iisus se apleacă spre pământ și începe să le descopere meschinătatea inimilor lor, punând în cumpăna judecății păcatul făcut de femeie cu păcatele făcute de ei, scriindu-le unul câte unul cu degetul pe pământ. Și tot așa, unul câte unul, toți pârâșii vor pleca de acolo, aruncând pietrele din mâinile lor - până la ultimul. La urmă, rămas față în față doar cu femeia păcătoasă, Hristos (ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat) îi descoperă acesteia chipul desăvârșirii milostivirii divine: „Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti !” (In. 8, 11). Şi aşa va face Mântuitorul cu toți cei care vor căuta la El, de-a lungul veacurilor, iertarea şi izbăvirea: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37).

Modul acesta nemaipomenit al lui Iisus de a soluționa anumite probleme sociale, nu corespundea deloc cu felul de a gândi și de a făptui propriu învățătorilor-de-Lege din poporul lui Israel, care propovăduiau oamenilor de la înălțimea Templului din Ierusalim. De aceea, învățăturile uimitoare și minunile lui Iisus bulversau complet modul oficial și obișnuit al interpretării Legii, care rămânea doar la nivelul inert al unui formalism sec și găunos. Centrul de greutate al unui astfel de mod de împlinire a Legii celei Vechi (cuprinsă în „Decalogul” lui Moise) nu mai era persoana vie și imediată a aproapelui. Ci devenise (absurd și nejustificat) exclusiv respectarea literei prevederilor rezultate din tâlcuirile rabinilor. În felul acesta, Legea ajunsese cumva surdă și oarbă la tot ceea ce se petrecea zilnic între oameni în societatea iudaică a vremii. Așa se explică de ce jafurile și omorurile, adulterele și desfrâul, degradarea respectului și cuviinţei dintre oameni nu mai constituiau lucruri care să surprindă și să scandalizeze pe cineva; intraseră deja în firescul de a fi al vieții cotidiene. Şi de aceea Hristos S-a adresat în chip necruțător celor ce se pretindeau cu aroganță a fi conducătorii poporului ales: „Călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila !” (Mt. 23, 24), „Casa Mea, Casă de Rugăciune se va chema - iar voi o faceţi peşteră de tâlhari !” (Mt. 21, 13).

Cuvintele acestea s-au rostit pentru că la Templul din Ierusalim mai prevala doar lăcomia câștigului necinstit de pe urma tranzacțiilor de schimburi de bani folosiți pentru daniile și dările destinate întreținerii locașului și personalului de cult, dar și de pe urma vânzării și cumpărării de păsări și dobitoace menite jertfirii, conform rânduielilor mozaice ale cultului divin. Insuportabila stare de iarmaroc din curtea Templului L-a făcut pe Iisus să intervină: „făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din Templu, şi oile şi boii, iar schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele !” (In. 2, 15). Așa se explică, deci, cum de ajunsese poporul ales sub obida suferinței și a necunoașterii Legii, din pricina celor care nici ei nu intrau în Împărăția lui Dumnezeu, dar nici pe cei care voiau să intre nu-i lăsau; nu degeaba vestise proorocul cu privire la venirea lui Hristos: „Poporul cel aflat întru întuneric va vedea lumină mare !” (Is. 9, 1). Mântuitorul a arătat că ceea ce este important nu e să schimbi o lege, ci să o înviezi, să-i dai viață, să o faci eficientă, să-i dai aplicabilitate. Pentru că nu e mare cel ce învață, ci „cel ce va face şi va învăţa - acesta se va chema „mare” în împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 19); iar „cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni - foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor !” (Mt. 5, 19).

Să nu uităm că, atunci când Iisus l-a invitat pe tânărul bogat să pășească pe calea desăvârșirii, acesta a preferat mai degrabă să se complacă inutil tot restul vieții sale în formalismul de suprafață al Legii, decât să pătrundă în taina desăvârșirii ei. „Să nu furi !”, „Să nu ucizi !” - și celelalte: „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele !” (Lc. 18, 21). E bună și e de folos forma scrisă, dar trebuie căutat și accesul la forma mai înaltă, de trăire duhovnicească, astfel încât în calea apropierii omului de Dumnezeu să nu mai stea nimic (nici materialnic, nici sufletesc-sentimental): nici „case, fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau ţarine.” (Mt. 19, 29).

Din acest punct de vedere trebuie privită și pilda samarineanului milostiv; samarineanul care se abate de la drumul său, atingând ceea ce se numește virtutea lepădării de sine. Căci se implică deplin în slujirea aproapelui. Un ,,aproape” oarecare – fără nume, fără grad de rudenie sau de prietenie; un ,,oarecare”: „i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin” (Lc. 10, 34). După ce l-a ajutat astfel să-și revină în simțiri, simte că responsabilitatea îi sporeşte, așa încât nu-l lasă în drum și pleacă, ci se implică în mod desăvârșit în făptuirea binelui. Sfântul Ioan Damaschin scrie că ,,binele nu e bine dacă nu e făcut bine”. „Punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el” (Lc. 10, 34). Astfel l-a vegheat şi a avut grijă de el şi pe tot parcursul nopţii care a urmat. Iar a doua zi, trebuind să-şi urmeze calea pe care o avea de parcurs, se implică într-un mod încă şi mai profund decât atât, îngrijindu-se de el nu doar pentru moment, ci şi pentru toată perioada care urma, ca să se poată reface pe deplin, arătând astfel măsura adevăratei prietenii şi bunăvoinţe: „scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el” (Lc. 10, 35) şi pentru timpul care va urma, cât va fi necesar pentru refacerea şi revenirea sa completă; iar dacă ar fi apărut complicaţii nedorite, atunci - „ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da” (Lc. 10, 35). Întâlnim aici şi forma binelui răsplătit, adică a implicării cu seriozitate şi cu tragere de inimă în tratarea bolnavului avut în grijă, prin responsabilizarea faţă de boala şi suferinţa sa. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora - şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos !” (Gal. 2-3), adică legea iubirii aproapelui după măsura iubirii de noi înşine. Urmând Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei”, Părintele Cleopa ne învaţă că se cuvine să avem către Dumnezeu inimă de fiu, către aproapele inimă de mamă, iar către noi înşine inimă de judecător; căci – scria tot marele Apostol al Neamurilor: „aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: «fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El !»” (Evr. 12, 5).

Pentru a răspunde nevoilor filantropice de tot felul, societatea umană a organizat serviciile de asistenţă socială. Modelul acestora se regăseşte în vechime, în acele „vasiliade” ale Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, care a implicat Biserica în ajutorarea tuturor persoanelor umane suferinde, prin înfiinţarea de azile de bătrâni, orfelinate, spitale, policlinici şi farmacii. Acestea sunt lucrările aflate la temelia „duhovnicească” a tuturor aşezămintelor profesioniste şi instituţiilor medicale specializate ale societăţii contemporane, aflate în administrarea Caselor de Sănătate, şi în care (ca pacient) eşti tratat şi îngrijit contra unei sume de bani, a unui impozit, a unei plăţi, a unei asigurări medicale. Desigur, un astfel de contract social implică şi o anumită responsabilitate faţă de ceea ce numim starea de sănătate trupească şi sufletească a persoanei. Dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că serviciul continuu dintr-o instituţie medicală (şi care implică bineînţeles tehnică specială, producţie medicamentoasă, instrumentar chirurgical, efortul specialistului, talentul şi talantul, dorinţa de a face bine şi slujirea prin jurământ profesional de protejare şi îmbunătăţire a vieţii) este în fond tot o formă adaptată de împlinire a celei dintâi porunci din Lege. În Numele lui Dumnezeu, al credinţei creştine şi al iubirii faţă de semeni, te implici în suferinţele oamenilor, în tratarea şi vindecarea lor, indiferent de identitatea, naţionalitatea sau starea socială a persoanei. Într-un punct medical de „primire urgenţe” ajung tot felul de cazuri; tot aşa precum şi în biserică (la Slujba Sfântului Maslu) vin tot felul de oameni – dintre care se vindecă doar cei care vin cu adevărat din credinţă: „Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru Numele Domnului” (Iac. 5, 14). Şi la spital toţi pacienţii trec prin terapia medicală – dintre care însă doar unii se vindecă; după cum vrea Dumnezeu. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Doctorul este un cleşte în mâna lui Dumnezeu: el vindecă boala - de folos a fi tămăduită, dar nu vindecă suferinţa care duce la mântuire”. Cândva şi Sfinţii Apostoli, încă ucenici fiind, întrebau: „Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui - de s-a născut orb ?” (In. 9, 2). Iar Domnul Hristos le-a arătat că anumite taine nu sunt descoperite oamenilor deoarece cunoaşterea acestora nu le-ar fi de folos: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui; ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu !” (In. 9, 3).

Aşa şi în cazul omului oarecare ce „cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort” (Lc. 10, 30). Iată, pe de o parte o imagine plină de simbolism spiritual şi de tâlc duhovnicesc, iar pe de alta – chiar un eveniment al vremii aceleia. Un eveniment nepermis – în conformitate cu Decalogul: „Să nu ucizi ! Să nu fii desfrânat ! Să nu furi ! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! Să nu pofteşti nimic din casa aproapelui tău !” (Ieş. 20, 13-17). Ţinta pildei, însă, o reprezentau învăţătorii-de-Lege. Aceştia, auzind de învăţătura lui Iisus şi de mulţimile de oameni care mergeau după Dânsul, începuseră să-şi etaleze şi ei cunoştinţele, încercând cu o invidie perfidă să-L prindă în cuvânt. Era pe atunci o modă a vremii - de altfel, ca şi astăzi: îngrămădim învăţătură peste învăţătură şi ne înălţăm mintea prin gândire intelectualistă la realităţi trecătoare, dar fără a aduce roadele unei atât de înalte culturi, rămânând din nefericire „nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi” (Iuda 1, 12), smochini neroditori. Scris este: „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere; iar cui i s-a încredinţat mult - mai mult i se va cere !” (Lc. 12, 48). Hristos accentuează: „vă rătăciţi neştiind nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu !” (Mt. 22, 29).

Lucru care se va dovedi adevărat, ulterior, în dialogul purtat cu învăţătorul-de-Lege: „Un învăţător-de-Lege s-a ridicat” (iar scopul ascuns al gestului său este descoperit de cuvintele următoare:) „ispitindu-L şi zicând” (Lc. 10, 25). Prin urmare, tonul adresării este scurt şi la obiect: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci ?” (Lc. 10, 25). Desigur, era o întrebare luată din interminabilele discuţii dintre farisei şi saduchei pentru că saducheii nu credeau în învierea morţilor. Dar nu primeşte un răspuns la fel de direct. Prin „Paterice” ni se povesteşte uneori că ucenicul se adresa bătrânului cu rugămintea: „Părinte, dă-mi un cuvânt de mântuire !”. Uneori îl primea, alteori era întâmpinat cu tăcere. Iar alteori răspunsul venea ca o sabie cu două tăişuri: „Mai bine să ne rugăm, fiule. Se cuvine ca răspunsul să ni-l descopere Duhul lui Dumnezeu. Acum nu am vestire pentru tine !”. Ceea ce însemna că întrebarea venea din partea cuiva mai degrabă curios de cunoştinţele bătrânului, decât dornic de bună-sporire în propria sa lucrare; un fel de ispitire lăuntrică. Aşa şi Domnul-Hristos: aflat în faţa unei minţi gata de dedublare, pregătită de ripostă la orice replică, Mântuitorul formulează un răspuns în chiar mintea celui care întreabă. Doar „Psalmii” lui David vestiseră: „Întru faptele mâinilor lui s-a prins păcătosul !” (Ps. 9, 16); „căci din cuvintele tale vei fi găsit drept - şi tot din cuvintele tale vei fi osândit !” (Mt. 12, 37). Aşadar, nu l-a lăsat să rătăcească prea mult prin Scripturi, ci l-a adus direct la subiect: eşti sub Moise, eşti sub Lege; deci: „Ce este scris în Lege ? Cum citeşti ?” (Lc. 10,26). Bietul învăţător-de-Lege nu şi-a dat seama cât de adânc intrase în miezul adevărului Scripturilor Sfinte - întocmai cum poruncise Domnul: „din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău” (Lc. 10, 27). Atât de mare i-a fost bulversarea, încât s-a încurcat în propria sa învăţătură, pe care o predase până atunci de sute de ori la Templul din Ierusalim.

Dar ce doreşte Iisus, de fapt, să arate învăţătorului-de-Lege ? Desigur: cum ar trebui să fie purtarea lui, prin comparaţie cu felul în care au înţeles atât preotul, cât şi levitul, să înveţe (nu cu vorba, ci cu fapta) Legea, atunci când au ajuns faţă în faţă cu o năpastă a unui semen de al lor: au constatat – şi au trecut pe alături ! Păi atunci – ce fel de învăţătură propovăduieşti ?! Prins în propriile tale cuvinte, ajungi (ca un adevărat neiniţiat, deşi te pretinzi profesor !) să uiţi până şi cele mai elementare norme umane. Săvârşirea binelui nu depinde de loc, de timp, de persoană, de vreo măsură oarecare sau de condiţii exterioare speciale. Nu trebuie să pregeţi atunci când se cuvine să faci binele ! Dar el întreabă: „Şi cine este aproapele meu ?” (Lc. 10, 29). A identifica pe aproapele înseamnă a rămâne cu mintea legat de materie, de loc şi de timp. Binele e de la Dumnezeu şi e veşnic: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut - şi, iată, erau bune foarte !” (Fac. 1, 31). Nu există un bine relativ. Există doar Binele absolut. Şi iată că un samarinean („spurcat”, „pângărit”, „prihănit”, „întinat”, „necurat” în viziunea învăţătorului-de-Lege) tot Legii lui Moise se supune, urmând şi el „Pentateuhului Samarinean”, deşi are ca locaş de închinare un alt templu, construit pe Muntele Garizim (după modelul Templului de la Ierusalim); şi, totuşi, nu pierde esenţialul din chiar miezul Legii Decalogului: propria sa mântuire – legată nemijlocit de persoana aproapelui şi de implicarea cu responsabilitate în problemele acestuia – atunci când e vorba de înţelesul propriu-zis al iubirii. Cu toată cunoaşterea sa, cărturarul din Ierusalim rămâne la nivel de literă, fără să aibă fapta; poate că tocmai mândria desăvârşitei cunoştinţe este pricina căderii chiar prin Lege: „şi cine este aproapele meu ?” (Lc. 10, 29). Cine poate fi - decât cel care are nevoie de tine ?! Sau cel de care tu însuţi ai nevoie într-o împrejurare (favorabilă sau nu) de viaţă ! Hristos îl dă drept pildă de „aproape” pe cel căzut între tâlhari şi rămas „abia viu”. Se poate ca, atât preotul, cât şi levitul care au trecut pe lângă el, să se fi grăbit în drumul lor chiar spre Templu; şi de aceea nu au atins pe cel muribund – pentru ca nu cumva să calce Legea care le interzicea categoric să se atingă de vreun mort. Numai că samarineanul, chiar şi cu riscul de a fi socotit necurat răstimp de şapte zile sau să fie obligat să se spele până la asfinţitul soarelui, nu a nesocotit faptul că în acel om „aproape mort” licărea totuşi o scânteie de viaţă. Şi de aceea a dorit să îl salveze şi s-a străduit să îi redea darul sfânt al vieţii. Drept pentru care şi-a pus inima şi sufletul pentru el.

Tocmai de aceea, în acest punct–cheie, Iisus ia făţiş atitudine: „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici !” (Mt. 23, 24-25) căci „semănaţi cu mormintele cele văruite” (Mt. 23, 27); şi de aceea îi numeşte public şi deschis „călăuze oarbe” şi „morminte văruite”. Iisus ne trimite la împlinirea binelui fără rezerve. Pentru că nu se cuvine să laşi viaţa cuiva în primejdie până te hotărăşti tu cine este aproapele tău şi cine nu. Fii tu aproapele oricui are nevoie: al celui ce suspină străin, gol, flămând, însetat, bolnav sau în temniţă: „Adevărat zic vouă: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut !” (Mt. 25, 40). Tot binele din Cer şi de pe pământ, toată Legea şi toţi proorocii, toată morala teologică a creştinătăţii se întemeiază pe porunca iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii aproapelui.

Descalificat de propriul său mod îngust de gândire, învăţătorul-de-Lege se vede acum pus în faţa altei întrebări, venite ca răspuns tocmai la propria sa întrebare: „Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari ?” (Lc. 10, 36). Răspunsul propriu-zis ar fi fost, desigur, „samarineanul”; ar fi fost ideal. Dar în cărturarul cu pretenţii se perpelea şi se răsucea iudeul fariseu ! Nu-l lăsa mândria să se recunoască smerit de un samarinean, de unul care nu era sub Lege, ci un „păgân spurcat”. Iată cum învăţătorul-de-Lege se vădeşte a fi iudeu doar cu numele şi cu Legea, în timp ce samarineanul (un simplu comerciant de vin şi untdelemn) se dovedeşte un adevărat israelit, fidel Dumnezeului lui Israel - cu fapta şi cu trăirea. Aceasta o subliniază Hristos atunci când l-a adus în centrul atenţiei învăţătorului-de-Lege (îngâmfat şi ispititor), arătându-i cât de departe era el, de fapt, de Dumnezeu, Dătătorul Legii. Şi de aceea răspunsul indirect şi evaziv al învăţătorului-de-Lege („cel care a făcut milă cu el” - Lc. 10, 37), Îl face pe Iisus să-i replice categoric: „Du-te şi fă şi tu asemenea !” (Lc. 10, 37). Altfel spus: „Nu te mai înălţa atâta cu mintea pentru nişte fraze moarte; fă-te şi tu samarinean milostiv cu fapta şi trăirea – şi aşa vei fi israelit autentic !”. De altfel, omenia samarinenilor era recunoscută şi în Scripturi. Cartea a doua a „Cronicilor” consemnează astfel de fapte de omenie pe care le făcuseră la sfârşitul unei bătălii samarinenii: „au luat pe robi şi din pradă au îmbrăcat pe toţi cei goi, le-au dat haine şi încălţăminte, i-au hrănit, i-au adăpat şi i-au uns cu untdelemn, şi pe toţi care erau slabi i-au pus pe asini şi i-au dus la Ierihon, Cetatea Finicilor, la fraţii lor; iar ei s-au întors apoi la Samaria” (II Cron. 28, 15).

Într-un cuvânt, binele este veşnic. De aceea stă scris în Scripturi: „Fericit este cel ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu !” (Lc. 14, 15). Şi de aceea întreabă Hristos – cu privire la calitatea învăţătorilor de la Templul Vechiului Legământ: „Bună este sarea - dar dacă şi sarea se va strica, atunci cu ce va mai fi dreasă ? Nici în pământ, nici în gunoi nu este de folos, ci o aruncă afară. Cine are urechi de auzit - să audă !” (Lc. 14, 34-35).

Plecând de la dorinţa de a moşteni viaţa de veci, învăţătorul Legii Vechi se descoperă de fapt începător în cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi în săvârşirea faptelor care trebuiau împlinite în duhul Legii. Şi în vremea noastră, Biserica vindecă rănile trupeşti şi tămăduieşte bolile sufleteşti, precum altădată, la Templul din Ierusalim se foloseau la jertfe atât vinul cât şi untul-de-lemn. Pe acesta din urmă Biserica îl foloseşte la Taina Sfântului Maslu, ca „untdelemn sfinţit în chipul crucii” (Rugăciunea de dezlegare), spre vindecarea celui bolnav aflat pe patul de suferinţă. Turnat în candele, el simbolizează fapta bună şi lumina credinţei drept-măritorilor creştini. Iar bine-amestecat cu mirodenii (alese şi întocmite după rânduieli speciale de către episcopi, urmaşii Sfinţilor Apostoli), este sfinţit ca Sfânt şi Mare Mir, depozitar de nepreţuit al harului sfinţitor şi de-viaţă-făcător al Duhului Dumnezeiesc. Şi astfel este folosit în Taina Mirungerii, după Botez, pentru a ne altoi în Hristos-Viţa ca mlădiţe vii: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele !” (In. 15, 5). Iar vinul pe care Hristos Mântuitorul l-a binecuvântat pentru a fi „Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 28), împreună cu pâinea care se preface în Cinstitul Său Trup care se frânge pentru noi, Domnul-Hristos ia chipul Blândului Păstor, „Păstorul cel Mare” (Evr. 13, 20), „Uşa oilor” (In. 10, 7) şi devine Samarineanul cel Milostiv pentru tot omul necăjit şi întristat: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi - şi Eu vă voi odihni pe voi !” (Mt. 11, 28).

În timpul activităţii Sale mesianice, Iisus nu a pretins să fie lăudat sau preamărit: „N-am venit să aduc pace - ci sabie !” (Mt. 10, 34). El vrea, însă, să autentifice litera cu Duhul. Să nu mai fie o slovă moartă. De aceea zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa !” (In. 11, 25), „Eu sunt Lumina lumii !” (In. 8, 12). Pentru că El e Cel care are fapta întocmai cu cuvântul. Nu a căutat să placă mai-marilor sinagogii, cărturarilor şi fariseilor. Ba chiar ne-a avertizat: „Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine !” (Lc. 6, 26), căci „dacă M-au prigonit pe Mine - şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu - şi pe al vostru îl vor păzi !” (In. 15, 20). Şi astfel, în conflictul deschis cu cărturarii Legii Vechi, Iisus împlineşte proorocia Regelui David: „Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor !” (Ps. 52 ,7) şi subliniază: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta !” (In. 18, 36), pentru că „M-am pogorât din Cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis pe Mine !” (In. 6, 38).

Şi noi putem deveni samarineni milostivi prin imitarea lui Iisus, urmând pildei samarineanului din Sfânta Evanghelie. Avem diverse metode de a împlini mila creştină. Mai întâi cu fapta, în mod material, prin diferite mijloace: cu bani, cu hrană, cu haine şi medicamente. Apoi prin înlesnirea unor oportunităţi. Printr-o bună relaţionare între persoane. Prin oferirea unui adăpost, prin ajutorul unui doctor cu o reţetă. Printr-o mică donaţie de hrană sau de haine de şcoală pentru elevi. Apoi (în calitate de slujitori) prin pregătirea unor danii şi milostenii – cum ar fi ospăţul de praznic (la pomenirea celor adormiţi) oferit unor bolnavi sau pentru nevoiaşii din azile şi din orfelinate. Iar aceasta în linişte, fără zgomot şi fără trâmbiţare. La fel, putem unge rănile celui bolnav (sufleteşte şi trupeşte) cu harul Sfântului Maslu, cu lacrima pocăinţei şi a părerii de rău pentru păcatele săvârşite. Cu sfătuirea, cu sprijinirea celor rătăciţi în patimi sau aflaţi pe cărări greşite. Mare parte a societăţii creştine contemporane are nevoie urgentă de repere morale sănătoase. Pentru că a te coborî din Ierusalim, Cetatea sfântă, în Ierihonul patimilor – e tot un păcat. Precum Sfinţilor Apostoli, aşa şi tuturor creştinilor, Iisus „le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui” (FA 1, 4): „iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în Cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de Sus” (Lc. 24, 49) Puterea de Sus este înţelegerea Scripturii. Este Euharistia. Este unirea cu Hristos în teologia rugăciunii. Nu cumva să rămânem dezbrăcaţi de haina Botezului, de haina Duhului, răniţi fiind de tâlharii-demoni ai desfrâului, ai drogurilor, ai lăcomiei, ai urii, ai crimelor şi fărădelegilor, ai tuturor poftelor nestăpânite. Care, de fapt, omoară în om nu trupul biologic (ce se mişcă între spital şi farmacie, între nutriţionist şi balneolog) ci – cu nesaţiul lor pătimaş – ucid bărbăţia sufletească şi vigoarea minţii; distrug puterea raţiunii şi slăbesc inima şi sufletul, transformând omul într-o masă mişcătoare amorfă, aflată în necontenită căutare haotică a plăcerii. Demonizarea nu e neapărat rezultatul unui ateism, ci este rezultatul suprasolicitării nervoase şi intelectuale, care amestecă (precum într-o râşniţă) toate gândurile bune cu cele rele, făcând din bietul om un „mort viu”: „suflarea mea a ajuns nesuferită pentru femeia mea şi am ajuns să miros greu pentru fiii cei născuţi din coapsele mele…” (Iov 19, 17). E mort trupul care e al păcatului. E mort şi sufletul care L-a pierdut pe Dumnezeu. Şi dacă moarte sunt şi sufletul şi trupul, atunci omul e mort cu inima (pentru că nu mai are simţăminte), e mort şi cu mintea (pentru că nu mai are direcţie şi sens, ci merge anapoda, la întâmplare, după instinctul firii păcătoase). Păcatul te dresează: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului !” (In. 8, 34), şi te face să ajungi precum la circ, în exerciţiile cu animăluţe. În schimb, virtutea te păstrează, te desăvârşeşte, te înalţă: „Adevărul vă va face liberi !” (In. 8, 32).

De aceea trebuie să facem urgent calea întoarsă – de la Ierihon la Ierusalim. Să căutăm Cincizecimea cunoaşterii în Duh şi în faptă. Fiecare clipă a vieţii să o înveşnicim într-un zâmbet, cu o rugăciune, cu un gând bun, cu o faptă bună. Nu cu medicamente izgonim păcatul, patima, pofta şi boala din suflet – ci doar alergând la Samarineanul cel Milostiv, Hristos Dumnezeul nostru, ca cele cinci fecioare înţelepte, având candelele inimilor aprinse cu lumina harului din undelemnul faptelor bune. Pentru ca să intrăm şi noi cu El la nuntă trebuie să ne înveşmântăm în haine cinstite şi luminate, pentru ca nu cumva să auzim glasul Stăpânului: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă ?” (Mt. 22,12), ci: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi - iar Eu vă voi odihni pre voi !” (Mt. 11, 28); „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun iar povara Mea uşoară este” (Mt. 11, 29-30). Pentru că „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), şi „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12) - „credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36). „Acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi deci ca fii ai Luminii !” (Efes. 5, 8) căci „voi toţi sunteţi fii ai Luminii şi fii ai Zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea, să nu dormim ca şi ceilalţi - ci să priveghem şi să fim treji !” (I Tes. 5, 5). 
 
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi