duminică, 13 aprilie 2014

Lacrimi de Florii, Bucurie de Înviere

„Osana, Fiul lui David; Binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului ! Osana întru cei de sus !” (Matei 21, 9)



Atunci când Sfânta Cetate, Locaşul-Păcii Sfinţit Domnului Dumnezeu, Ierusalimul – răsuna cu vuiet mare de strigătele poporului care aclama intrarea Învăţătorului şi Proorocului puternic în faptă şi în cuvânt, Iisus din Nazaretul Galileii... – Hristos, blând şi smerit, călare pe mânzul asinei, pătrundea în incintă prin Poarta de Aur, trist, gânditor, fără zâmbet. Astăzi, măreaţa Poartă stă închisă, fiind zidită cu mulţi ani în urmă, pentru a preveni – deşartă strădanie ! – o a doua astfel de intrare a Hristosului... numai că a doua Lui venire va fi pe norii cerului, cu putere si cu slavă multă. Scris este: „Toată judecata Tatăl a dat-o Fiului” ! (Ioan 5, 22) 

Vacarmul uriaş domnea pretutindeni. Oamenii fremătau. Inimile se zbăteau. Ochii plângeau şi râdeau totodată. Păsări zburau înfiorate. Micile vieţuitoare fugeau ascunzându-se peste tot. Din toate acestea, însă, nimeni nu pricepea nimic. Ucenici şi străini deopotrivă, Apostoli şi gură-cască laolaltă, toţi, într-un singur cuget, visau la regatul liber de puterea Cezarului şi ieşit de sub stăpânirea romană, condus de un Mesia care îi hrăneşte gratis, înmulţindu-le zilnic, fără nici un efort, pâinile şi peştii, tămăduindu-le instantaneu bolnavii de tot felul, faţă de care nu au de plătit nici un impozit. Nici măcar pe cel al recunoştinţei – doar totul li se cuvenea de la sine, doar erau poporul ales !... Şi aceasta deşi Iisus îi avertizase în nenumărate rânduri: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta !” (Ioan 18, 36) În clipa aceea, în ochii înţelegerii lor, Hristos nu mai era decât un trădător; unul care îi dezamăgise total. Drept pentru care L-au abandonat pe loc. De altfel, încă de pe Tabor, după ce văzuseră cu ochii lor slava dumnezeiască strălucind din Iisus Fiul Lui Dumnezeu, cei doi fii ai lui Zevedeu, Iacob şi Ioan, aveau de-şi pregătit locurile de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos in împărăţia Sa (Matei 20, 21). Aşadar, deşi ucenici aflaţi nemijlocit şi permanent în preajma Mântuitorului, nici măcar ei nu erau în stare să priceapă taina dumnezeirii Lui Iisus, Om şi Dumnezeu, Persoană cu două firi, două lucrări şi două voiri. Şi pentru ei, ca şi pentru toţi ceilalţi, rămânea un om obişnuit, cel mult împărat pământesc. 

Îngândurarea şi tristeţea Lui Hristos nu erau fără motiv. Peste numai câteva zile, cei care acum îşi vor fi aşternut hainele în calea Lui sub picioarele asinului care-L purta, şi care vor fi înălţat deasupra capului Său stâlpări de finic, cântare de biruinţă cântând, glas înălţând si grăind „Osana ! Osana ! Osana ! Binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului !” (Matei 21, 9) - aceiaşi aveau să strige iarăşi cât îi ţineau puterile: „Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !” (Luca 23, 21) De fapt, suferinţa Lui Iisus Însuşi nu interesa pe nimeni. Derutaţi şi manevraţi, manipulaţi de circul teatral şi jocul impresionist al arhiereilor Ana şi Caiafa, consternaţi de gestul de mascaradă al sfâşierii veşmintelor, oamenii se raliau instinctiv răcnetelor acestora: „A hulit ! Ce ne mai trebuie martori !... Este vinovat de moarte.” (Matei 26, 65-66) „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50). Vârful paharului l-a umplut fuga ucenicilor şi lepădarea lui Petru. Sărmanul de el ... „se blestema cu jurământ zicând: nu ştiu pe omul acesta !” (Marcu 14, 71). Poate că tocmai groaza aceasta care îi aştepta pe ucenicii Săi L-a făcut pe Iisus să I se roage Tatălui în grădina Ghetsemani cu atâta compătimire încât sudoarea I se prelingea pe frunte ca picături de sânge ... ! Şi deşi au trecut de atunci mai mult de două mii de ani de rugăciune neîncetată, totuşi nimeni nu a mai putut să sufere pentru lume, pentru oameni şi pentru mântuirea lor atât cât a suferit atunci, în miezul nopţii aceleia, Fiul Lui Dumnezeu. De altfel nici nu s-a mai găsit altcineva care să-şi dea trupul ca mâncare şi sângele ca băutură tuturor, ca leac izbăvitor de moarte şi eliberator de iad !

Iată-L ! Părăsit, abandonat şi lepădat de ucenicii nepriveghelnici, rămas singur, împresurat de ostaşi sălbatici şi judecători nemiloşi, Mesia Cel Adevărat Îşi înalţă privirea către Cer, cerând de acolo iertarea tuturor. În noapte, doar cohortă şi legiune, bâte şi toiege, săbii şi suliţi ca la un tâlhar acum Îl duceau la Ana şi Caiafa să fie judecat şi osândit. Înveşmântat în hlamidă roşie, bătut, scuipat, încununat cu spini, hrănit cu fiere, adăpat cu oţet, ţintuit în cuie pe Cruce, biciuit, pălmuit, îmbrâncit, ducându-şi în spate Crucea până la capăt, Mântuitorul lumii va fi pironit pe lemn ca Jertfă Supremă pentru păcatele acesteia: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat la moarte pe Cruce” (Matei 3, 16). Iată darul de mulţumire şi recunoştinţă adus de creatură Ziditorului ei, ofranda de iubire a omenirii pentru Dumnezeu: palmele, pumnii şi biciuirile ostaşilor, înjurăturile şi hulele cărturarilor, blasfemiile şi huiduielile mulţimilor, eliberarea ucigaşului Baraba, populismul, demagogia, politicianismul şi făţărnicia lui Pilat (care îşi spală demonstrativ şi ironic mâinile zicând „nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia” Matei 27, 24) ca şi împungerea cu suliţa în coastă – ca răsplată adusă Celui Ce din dragoste l-a făcut pe om cu suflet viu, cu voie de sine stăpânitoare, împărat al făpturii ... – neascultător şi călcător de poruncă ! (Facerea 3, 7) 

Tabloul sinistru al Calvarului de dinainte de Înviere nu este altceva decât momentul adevărului, lecţia de religie, ora cunoaşterii răutaţii din om – care ajunge să îl covârşească deplin atunci când acesta se îndepărtează dacă nu chiar se leapădă de Dumnezeu. Atunci ca şi acum, vinderea, prinderea, arestarea, legarea, întemniţarea, schingiuirea şi răstignirea Lui Iisus arată pur şi simplu ce se ascunde în om atunci când dă piept cu Adevărul. Cine ştie, poate că, rămaşi în supunere prin ascultare de cuvântul Domnului, Adam şi Eva ar fi ajuns totuşi la o anumită cunoaştere a răului; aceasta însă fără a se mai sălbătici, fără a-şi pierde harul blândeţii, curăţiei şi cuminţeniei; adică fără să cadă. Căzând însă, lanţul monstruos şi dureros al slăbiciunilor, greşealelor, păcatelor şi răutăţilor ce au potopit veacul acesta a culminat în cele din urmă cu deicidul. Fiul Lui Dumnezeu a fost Jertfa jertfită pe Altarul împăcării omului cu Dumnezeu. Sângele Lui care a însângerat Paştele acelui an al istoriei lumii a spălat prin dragostea de care era plin tot păcatul şi toată necurăţia din sânul omenirii, prin dezlegarea universală împlinită de Hristos pe Cruce: „nu le socoti lor păcatul, iartă-i Doamne că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

Odată cu pogorârea de pe Cruce, punerea în mormânt şi pecetluirea acestuia prin prăvălirea pietrei uriaşe ne aflăm cu toţii brusc în cuprinsul unei lumi fără Dumnezeu: „întuneric s-a făcut peste faţa a tot pământul” (Matei 27, 51)– firea căzută în spasmele şi chinurile golirii de harul care o umpluse oarecând până la căderea omului acum plânge pătimirea cu trupul a Celui Ce o făcuse. Presimţea oarecum apropierea restaurării prin aceasta, numai că această răstignire întru mântuire a suferit-o nu vechiul Adam, ci Adam Cel Nou venit în lume cu Duhul Cel-de-viaţă Făcător: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le !”.

Cântarea deja bimilenară de veşnică biruinţă îşi are adeveririle ei. O adeveresc mai întâi Iosif cel cu bun chip din Arimateea ca şi Nicodim cel înţelept care în taină aşteptau mântuirea de la Domnul. O adeveresc mironosiţele femei, care primele au vestit Apostolilor Învierea Domnului atunci când, venind cu miruri la mormânt, tânguindu-se şi îngrijorându-se: „cine ne va prăvălii piatra de la ușa mormântului ?” (Marcu 16, 3) - au avut bucuria să-i cuprindă picioarele şi să I le sărute auzind cele dintâi îndemnul: „Bucuraţi-vă !” (Matei 28, 9). O adeveresc şi Apostolii înşişi care au alergat la mormânt şi au văzut giulgiurile singure zăcând şi s-au întors acasă mirându-se de cele întâmplate. O adevereşte iertarea lui Petru de la Marea Tiberiadei. O adeveresc Sfinţii Apostoli Luca si Cleopa cărora pe drumul Emausului li se vor deschide ochii ca să-L cunoască la frângerea pâinii. O adeveresc cutremurul de la miezul nopţii, strălucirea cea cu multă lumină, îngerii cei înfricoşători, ostaşii cei adormiţi şi, nu în cele din urmă, mărturia sutaşului: „cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta” (Marcu 15, 39). Dar o adevereşte până şi tâlharul din dreapta Lui şi câştigarea Raiului cu acel „pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42) – „azi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43) ! De altfel, intrarea prin uşile încuiate, frica ucenicilor, scepticismul îndoielii lui Toma – toate acestea sunt argumente care arată pământeşte că într-adevăr Hristos a înviat ! Iar răzvrătirea iudeilor, minciuna şi clevetirea că, dând bani, ucenicii L-ar fi furat noaptea, ca şi mituirea soldaţilor „cu bani mulţi” (Matei 28, 12) - au rămas ca o umbră a diavolului, ca o moştenire a fiului pierzării, Iuda, rădăcina necredinţei şi a ateismului.

Pe tronul Slavei, la Scaunul Dumnezeirii, firea omenească demult căzută, acum odihneşte restaurată în Iisus Hristos. Iată-i pe Adam şi Eva dobândind iertarea cu bucurie mare şi fără de lacrimi iarăşi în raiul cel iubit, în care reintrând la Pomul Vieţii, acum L-au găsit pe Hristos – din Care tot cel ce mănâncă în veci nu va muri. Întru adâncul iadului Lumina a cuprins şi înghiţit întunericul cel fără fund, sufletele celor adormiţi au primit prin aceasta dezlegarea de lanţurile morţii, şi în cele treizeci de ore în care a propovăduit Vestea cea Bună în iad, Iisus l-a legat pe Satanail în străfundul iadului, iar „cei drepţi alergau cu pasi repezi spre lumina cea neapropiată a Învierii” (Penticostar). Într-un cuvânt „iadul s-a amărât că s-a golit, că s-a surpat, că s-a amăgit” (Sfântul Ioan Gură de Aur „Cuvânt la Înviere”). Mai înainte văzând cu Duhul, Psalmistul, Regele lui Israel şi Proorocul David cânta Învierea cu peste o mie de ani înainte de Hristos: „Învieze Dumnezeu ! Risipească-se vrăjmaşii Lui ! Piară de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe Dânsul !” (Psalm 67, 1) „Cât este de sfântă această noapte de mântuire !” „Praznic al praznicelor şi Sărbătoare a sărbătorilor” „Aceasta este ziua pe care Domnul a făcut-o să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa !” „Luminează-te, luminează-te Noule Ierusalime că slava Domnului peste tine a răsărit !” „Precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa piară păcătoşii de la faţa Lui Dumnezeu !”.(stihuri din Slujba Invierii)

La toate acestea, dincolo de ele şi mai presus de toate stă dragostea necuprinsă, nemărginită şi mai adâncă decât adâncul cel mai adânc şi mai înaltă decât toate cele mai înalte a Maicii Lui Dumnezeu; ... dar şi suferinţa Ei ! Ca ascuţişul săbiei străpuns-a inima Ei calvarul şi drumul Crucii Fiului Ei !... Dar bucuria Învierii copleşeşte povara Crucii, cum spune Olivier Clement – „că dincolo de trupul morţii se arată în plenitudine dumnezeiască trupul slavei”. Înălţat la cer, nestricăcios şi transfigurat prin veşnică îndumnezeire, Trupul proslăvit al Mântuitorului îşi va trimite lumina atotcuprinzătoare şi atotstăpânitoare pretutindeni în cer şi pe pământ şi în cele mai de jos ale pământului: „În mormânt cu Trupul, în iad cu Sufletul ca singur Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul pe toate umplându-le Cela Ce eşti necuprins !” (stihuri la cădirea Sfintei Mese). Preasfânta Nascătoare de Dumnezeu şi Maica Domnului pururea cu sfântă şi desăvârşită smerenie veghează din lăuntrul inimii Taina Învierii prin dragostea de mamă faţă de fiu, cântările Bisericii alinându-I durerea şi sărutându-I lacrimile astfel: „Iară Tu Preacurată Născătoare de Dumnezeu veseleşte-Te întru Învierea Celui Născut al Tău !”.(Axionul Invierii)

În suflet purtându-le pe toate acestea, de două mii de ani creştinii pregătiţi prin curăţire şi îndreptare, cu sufletele luminate vin în noaptea sfântă spre a se împărtăşi cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sângele Celui Înviat, mărturisind prin comuniune de simţire adâncul Tainei: „Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !” (Troparul Învierii)