joi, 23 octombrie 2014

Fericita liniştire – maica sănătăţii sufleteşti

„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29)

„Oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi” (II Tim 3,13)

„Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!” (Lc 17,21)

„Cel încet la mânie e mai de preţ decât un viteaz, iar cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai de preţ decât cuceritorul unei cetăţi!” (Pilde 16,32) 

„Şi minuni de-ai face, chiar şi morţi de-ai învia, totuşi tulburarea te aşează sub aripa diavolului!” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur)

,,Răutatea vădeşte o lipsă în cele ale minţii” (Sfântul Vasile cel Mare)

„Primejdia nu este prezenţa patimilor care ne luptă sufletul, ci lenea şi nepăsarea care ne fac să cădem înfrânţi în faţa lor”(Sfântul Efrem Sirul)

„Aşa precum norii nu se adună pe cer fără mişcarea vântului, tot aşa nici patima nu se iveşte în suflet fără mişcarea gândului”(Sfântul Marcul Ascetul)

„Nu atacul gândului este păcatul, ci învoirea minţii care vorbeşte cu gândul ca şi cu un prieten” (Sfântul Marcu Ascetul)

,,Mânia este începutul nebuniei căci precum furtuna tulbură văzduhul, aşa mânia tulbură mintea” (Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Novgorodului)

„Arsenie – taci, fugi, linişteşte-te!” („Patericul Egiptean”)

„Precum nu poţi ţine o scorpie în sân fără ca aceasta să te muşte, tot aşa nu poţi ţine un gând rău în inimă fără ca acesta să te vatăme!” (Evagrie Ponticul)



Scrierile ascetice şi duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi filocalici ne învaţă că „liniştea” sau „isihia” reprezintă starea de sănătate spirituală a sufletului. Prin urmare, dobândirea liniştii interioare profunde şi depline este scopul tuturor nevoinţelor duhovniceşti. Atingerea acestui scop este posibilă prin efortul de împotrivire statornică şi totală faţă de lucrarea patimilor trupeşti şi sufleteşti şi prin ferirea de orice tulburare rezultată din griji şi preocupări lumeşti. Aceasta mai întâi pentru a împlini îndemnul categoric al Mântuitorului Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48).

De-a lungul veacurilor de nevoinţă creştină întru dobândirea sau agonisirea nu de averi materiale, ci de adevărată bogăţie veşnică, netrecătoare, istoria Bisericii a consemnat nenumărate feluri de vieţuire după Dumnezeu, atât în viaţa monahală, cât şi pe calea căsniciei. Fără nici o excepţie, aceşti adevăraţi eroi ai Duhului nu au preţuit şi căutat altceva decât odihna cea duhovnicească sau pacea pe care nu lumea de aici o poate da. Deja de mai bine de trei mii de ani strigă neîncetat Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea!” (Ps 33,13). Şi de aceea Sfinţi Părinţi precum Ioan Scărarul învaţă că desăvârşirea duhovnicească sau starea de sfinţenie reprezintă o adevărată înviere a sufletului mai înainte de învierea trupului. Şi că doar aşa omul poate dobândi adevărata cunoaştere a Celui Preaînalt (nu în fiinţa Sa, care rămâne inaccesibilă firii create, ci prin lucrările Sale prezente în creaţie). Desăvârşirea duhovnicească implică starea de nestricăciune a trupului, supunerea simţurilor trupeşti stăpânirii minţii luminate prin curăţirea inimii şi înălţate deasupra limitărilor şi condiţionărilor firii trupeşti păcătoase sau împătimite. Tot Sfântul Ioan Scărarul scrie (în volumul al nouălea al „Filocaliei”) că astfel sufletul ajunge faţă în faţă cu Ziditorul său.

Aşadar, nu întâmplător lucrarea de liniştire duhovnicească a fost grija de căpetenie a oricărui trăitor al tainei îndumnezeirii firii prin unirea cu Hristos Cel Înviat încă de la începuturile creştinătăţii. Atunci când în necuprinsul pustiurilor lumii se întâmpla ca, din voia lui Dumnezeu, vreun ascet să întâlnească un alt nevoitor întru mântuire, salutul de bineţe cu care obişnuiau să se întâmpine avea o formă interogativă: „Cum petreci, frate, cu darul lui Dumnezeu, în pustie?”. Iar răspunsul era unul deopotrivă consolator şi mărturisitor, în duh de pace, de simplitate şi smerenie: „Bine, cu mila Domnului, spre înfrânarea poftelor, spre omorârea patimilor, prin rugăciunea neîncetată şi privegherea necontenită asupra curselor vrăjmaşului neamului omenesc”. Aceasta pentru a da viaţă cuvântului Scripturii care zice: „Rugaţi-vă neîncetat!”(1Tes 5,17), şi iarăşi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41). O asemenea lucrare duhovnicească, însă, pentru a avea puterea necesară să îndepărteze din suflet urmele oricăror griji trupeşti şi tulburări lumeşti, se poate întemeia doar pe un efort constant şi susţinut al voinţei statornic îndreptate spre lepădarea-de-sine şi spre tăinuirea oricăror virtuţi sau fapte bune. Pentru că altfel vieţuirea pustnicească riscă să devină „oportunitate” lumească de slăvire deşartă în ochii lumii şi de „preamărire” a orgoliului individualist prin „reclama” făcută spre atragerea de „admiratori” naivi şi de „admiratoare” lipsite de discernământ, gata să leşine de „extaz” precum la spectacolele vedetelor acestei lumi. Pentru un astfel de „pustnic” mai modern, traiul la pustie nu mai implică doar Psaltirea, Ceaslovul, Acatistierul, lumânărica, vasul cu apă, săculeţul cu pesmeţi şi legumele uscate, ci necesită tot felul de accesorii „indispensabile”, care presupun tot atâtea griji noi în sufletul aşa-zisului ascet, al căror rezultat este doar răspândirea minţii, slăbirea voinţei spre cele duhovniceşti, uscarea dorului de cele sfinte şi înfumurarea mândriei.

Astfel de lucruri nu se regăsesc în biografia exemplară a nici unuia dintre povăţuitorii vieţii duse după Dumnezeu întru unirea de taină cu Acesta. Pilduitoare în acest sens este hotărârea stareţului din „Pateric” de a părăsi un anumit loc din pustie cu întreaga sa obşte pentru a se muta în altul, mult mai arid şi mai îndepărtat, pentru simplul motiv că în timpul nopţii vântul se auzea şuierând printre trestii, făcându-le să foşnească, şi astfel abătând mintea de la efortul ei de înălţare spre Cer. Sau răspunsul pe care un alt bătrân l-a dat celor ce îl întrebaseră pentru care motiv nu-şi cruţa deloc trupul, lipsindu-l de somn de ani de zile, şi nevorbind cu cineva vreodată: „Atâta vreme cât nu primesc pe cele rele ale vieţii de aici ca pe cele bune, iar pe cele bune ale ei ca pe cele rele – nu mi-am făcut încă din trup mormânt al patimilor, căci n-am murit pentru cele ale lumii!”. Este tocmai ceea ce, la rândul său, spusese şi Sfântul şi Dreptul Iov cel îndelung-răbdător şi mult-pătimitor: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?!”(Iov 2,10).

Aceasta deoarece (precum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul în volumul al optulea al „Filocaliei”), pacea sufletului înseamnă de fapt nepătimirea sau absenţa totală a patimilor care îl împing la păcătuire prin simţurile trupeşti. La rândul său, Sfântul Isaac Sirul avertizează că nepătimirea nu-l scuteşte pe ascet de războiul demonilor. Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh!”(Ef 6,12). Practic, lucrarea ascetică de liniştire sau pacificare duhovnicească a inimii omului este singura cale spre adevărata cunoaştere-de-sine. Înaintând pe aceasta, omul dobândeşte ceea ce se numeşte vederea duhovnicească, el devine „văzător-cu-duhul”. În acest sens, tot Sfântul Isaac Sirul (în al zecelea volum al „Filocaliei”) afirmă că cel ce îşi vede propriile păcate a sporit duhovniceşte în mai mare măsură decât cel ce îi vede pe îngeri.

Bătrânii duhovnici iscusiţi, povăţuitori luminaţi şi inspiraţi ai mulţimilor de călugări care au năzuit la dobândirea „mărgăritarului cel de mare preţ” al păcii lui Hristos, au atras permanent atenţia asupra faptului că o asemenea comoară nu poate fi agonisită decât prin lepădarea deplină şi definitivă a sinelui egoist, marcat de mândrie şi autosuficienţă. Îndemnul la „răbdare!, răbdare!, răbdare!”, şi iarăşi „răbdare!, răbdare!, răbdare!” – „nu până la prăşit, ci până la sfârşit!”, era în fond avertismentul faţă de necesitatea tăierii voii proprii întru omorârea omului cel vechi şi învierea omului cel nou zidit după chipul şi asemănarea lui Iisus Hristos, Biruitorul morţii şi al iadului. Căci a răbda nedreptatea din partea semenilor înseamnă a fi asemenea celor trei tineri din Babilon împreună cu proorocul Daniel aruncaţi în cuptorul cel cu foc fără a fi arşi de văpaie. Pentru că numai liniştea agonisită prin smerenia tăcerii poate birui viforul gândurilor şi potoli furtunile patimilor stârnite asupra sufletului de la trup şi de la lume prin lucrarea diavolului.

Nu cu prea multă vreme în urmă, tihna vieţii pământeşti o dădea liniştea casei părinteşti, pacea căminului familial, traiul modest, simplu şi smerit dus în lumina candelei aprinse în colţul cu icoane al casei spre cetirea filelor îngălbenite de timp ale cărţilor de rugăciune moştenite din străbuni, truda zilnică spre agonisirea pâinii pruncilor şi creşterea lor în frica de Dumnezeu şi ruşinea faţă de bătrânii şi semenii din obştea satului, cei ce erau părtaşii bucuriei întregii comunităţi la prăznuirea sărbătorilor creştine. Clopotul bisericii (glasul evlaviei) dădea deopotrivă semnalul încetării lucrului la câmp şi începerii lucrării rugăciunii. Asfinţitul soarelui strângea familia în vatra strămoşească precum puii sub aripile de cloşcă spre împărtăşirea tuturor, cu evlavie şi rugăciune, din darurile bogate ale lui Dumnezeu lăsate în natură spre hrană şi spre cele de trebuinţă. Totul se desfăşura sub oblăduirea nevăzută a sfinţilor îngeri păzitori şi veghea rugăciunilor ostenitorilor sfinţiţi prin harul dreptei credinţe şi faptele de bunătate şi evlavie săvârşite de-a lungul zilei.

Lumina tainică a unei asemenea moşteniri duhovniceşti mai pâlpâie încă în licărul vreunei candele aprinse la troiţa împodobită din faţa unei case de la ţară, sau de la răspântie de drumuri, spre a îndrepta iarăşi ochii lumii rătăcite prin negurile istoriei către jertfa lui Hristos răstignit pe Cruce spre biruirea morţii şi a păcatului prin Înviere. Această linişte duhovnicească sau pace dumnezeiască (cu putinţă de dobândit numai prin sfânta rugăciune) este, de fapt, esenţa vieţii creştine înseşi. Nu degeaba bătrânul din „Pateric” îşi îndemna ucenicul: „Adastă în chilia ta – iar ea te va învăţa ce trebuie să faci!”; şi iarăşi: „Păzeşte-ţi buzele de grăirea cea deşartă!, „Nu pierde vremea în deşert!”, „Fereşte-te de amestecul cu cele lumeşti!” şi celelalte. Iar rezultatele veneau pe măsura străduinţei. Este evident, aşadar, că nestatornicia vieţuitorilor din mănăstiri sau hoinăreala aşa-zişilor „căutători ai liniştirii” (proprie atâtor itineranţi ai turismului religios) este, de fapt, tocmai semnul absenţei liniştii lăuntrice sau al prezenţei frământărilor de conştiinţă. Liniştea nu este o virtute în sine, este un dar dumnezeiesc, este maica sănătăţii sufleteşti. Doar pe această cale au ajuns sfinţii asceţi la capătul urcuşului duhovnicesc spre înviere, pe culmile rugăciunii extatice sau ale răpirii „fie în trup, fie în afară de trup”(2Cor 12,3) spre întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu, trăită ca o vedere mistică a Celui Nevăzut încă din această viaţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8). Vederea lui Dumnezeu nu este însă neapărat o „obligaţie de serviciu” a monahilor, ci încununarea în dar a tuturor eforturilor, strădaniilor şi nevoinţelor făcute de un creştin din dragoste pentru Cel Sfânt: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el!”(In 14,23).

Prin urmare, isihia sau pacea duhovnicească, liniştirea sufletului de orice tulburări sau frământări produse de îndoiala în credinţă ori de împătimirea spre cele ale vieţii pământeşti, este calea desăvârşirii în veşnicie începute încă de aici: „Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”(1Cor 13,10). Pe de altă parte, Sfântul Ioan Scărarul ne previne că desăvârşirea pământească nu este acelaşi lucru cu desăvârşirea cea cerească. Şi de aceea trebuie să purtăm „lupta cea bună”(1Tim 1,18) pe parcursul întregii vieţi, urcând treaptă cu treaptă drumul către Cer: „Merge-vor din putere în putere!”(Ps 83,8) prooroceşte Psalmistul. Prin efortul de liniştire începe însănătoşirea duhovnicească a sufletului, iar pacea adâncă şi statornică sălăşluind în inimă este răsplata vitejilor nevoitori. Căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele!”(Mt 7,17), iar „potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8); şi de aceea bătrânii îndemnau pe cei mai tineri: „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale!”.

În vremea noastră, din păcate, uluitorul progres tehnico-ştiinţific nu a adus, însă, şi o sporire întru liniştire. Dimpotrivă. Viaţa a devenit din ce în ce mai tumultoasă. Oamenii – din ce în ce mai agitaţi. Sufletele – din ce în ce mai frământate. Un zbucium uriaş pare că a cuprins omenirea – o zbatere continuă din ce în ce mai puternică. O goană înteţită după bani, după averi: „grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor”(Mc 4,19). „Grijile vieţii scosu-m-au din Rai!” se căina oarecând cu amar Adam cel de demult. Şi de aceea: „nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca?, ori - ce vom bea?, ori - cu ce ne vom îmbrăca? – pentru că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6, 31-33). Astăzi, însă, idealul părelnicei bunăstări materiale porunceşte ca din casa fiecărei familii să nu lipsească nicidecum electricitatea şi toate instrumentele ei: corpurile de iluminat (lustre, lămpi, veioze şi lanterne), centrala termică (pe bază de lemne sau de gaz) şi caloriferele, boilerul, uscătorul de păr, maşina de spălat rufe, maşina de spălat vase, maşina de gătit, plita electrică, robotul de bucătărie, blenderul, mixerul, cuptorul cu microunde, frigiderul, congelatorul şi lăzile frigorifice, televizorul, computerul , combina muzicală, magnetofonul, pick-up-ul, casetofonul, CD-player-ul, staţia de amplificare şi boxele, aparatul de radio, aparatul de fotografiat, camera video, tableta, telefonul mobil şi automobilul personal – sunt tot atâtea aparate inventate de om pentru a-şi instrumenta confortul cotidian şi care, în final, nu fac decât să îi mărească stresul direct proporţional cu consumul de energie şi costisitoarea exploatare pe care le implică. Astfel, liniştea meditaţiei minţii şi a rugăciunii inimii este desfiinţată de zgomotul asurzitor şi năucitor al avalanşelor de informaţii şi preocupări transmise mai ales prin mediul „internautic”, în care eşuează jalnic din ce în ce mai mulţi tineri şi copii lipsiţi de disernământul supravegherii părinteşti şi căzuţi pradă autismului consumului nervos incontrolat şi a surmenajului pe care acesta îl produce. Şi nu doar în cei tineri, ci şi în cei maturi deopotrivă se pot recunoaşte consecinţele morale şi psihice dezastruoase ale cultivării exacerbate a acestui tehnicism contemporan bolnăvicios ce artificializează la extrem viaţa omului pe pământ: autosuficienţa individualismului, orgoliul vanităţii propriei personalităţi, prevalarea părerii-de-sine asupra cunoaşterii-de-sine prin recunoaşterea limitelor proprii, nesupunerea, aroganţa şi încăpăţânarea – sunt tot atâtea aspecte socio-psihologice ale comunităţilor umane contemporane care îi fac pe experţii şi specialiştii din domeniu să nu mai contenească în a inventaria, analiza şi clasifica un număr din ce în ce mai mare de maladii, afecţiuni şi boli de tip „sindrom” – cu tot atâtea nume. Numitorul comun al tuturor acestora este, de fapt, starea de boală a minţii, patologia lăuntrului cel mai intim al sufletului omenesc, rezultată în urma stresului continuu, din ce în ce mai puternic, ivit în lume deodată cu secolul vitezei şi suprasolicitarea nervoasă pe care acesta a provocat-o unei umanităţi slăbite deja de oboseală şi măcinată de conflicte neîncetate.

Această stare de lucruri nu se va schimba în vreun fel câtă vreme noi înşine nu ne vom schimba comportamentul – atât individual, cât şi colectiv. Dimpotrivă. Vom asista şi în viitor (precum asistăm, deja, în prezent) la o înmulţire a cazurilor de depresie şi la o agravare a feluritelor tipuri de afecţiuni psihice. Recrudescenţa din ultimii ani a schizofreniei, de pildă, este un semn vădit că societatea noastră nu se vindecă. Dar semnul cel mai elocvent al acestei nebunii care a pus stăpânire pe oameni este fuga de linişte. Spre exemplu, vedem pretutindeni adolescenţi cu urechile înfundate cu căşti de la care ascultă necontenit o muzică de cele mai multe ori fie agresivă, fie lascivă –obicei neîndoielnic vătămător atât spiritual, cât şi neuronal – şi acasă, şi pe stradă, şi la şcoală, şi în parcuri, mergând pe jos, alunecând pe role sau pedalând pe biciclete, într-un refuz total de a comunica cu lumea înconjurătoare care le displace profund, stârnind în ei faţă de ea atitudini extrem de refractare. Sau ţintuindu-şi ochii ore întregi pe ecranele laptopurilor, tabletelor sau ale telefoanelor mobile din ce în ce mai sofisticate, tastând, butonând şi procesând la nesfârşit eternele dileme şi iluzii ale vârstei lor, fără a mai afla vreodată răspunsul la acestea din pricina blocajului gândirii produs de surmenajul neuropsihic al suprasolicitării. Iar ceea ce este cel mai grav e faptul că toţi aceşti copii căzuţi pradă seducţiei mirajului tehnologic nu-şi caută odihna şi salvarea acolo unde sunt de găsit – în braţele lui Dumnezeu, prin mângâierea duhovnicească pe care sufletul o simte din lucrarea pocăinţei în post şi rugăciune, ci în cele mai cumplite vicii şi patimi ruinătoare de suflet şi distrugătoare de trup – în consumul de alcool, de tutun şi de substanţe halucinogene, în goana după plăceri trupeşti exacerbate de la vârste încă fragede, astfel îmbolnăvindu-se iremediabil şi sfârşind tragic viaţa mai înainte de a o începe.

Acesta este spectacolul terifiant al nebuniei contemporane a degradării umane şi a distrugerii valorilor tradiţionale ale societăţii altădată creştine. Boala lumii de azi (căreia îi cad victime mai ales tinerii aceştia de nici douăzeci de ani, cu copilăria stinsă, cu adolescenţa deficitară şi tinereţea deja ca şi distrusă din pricina prea multelor carenţe sufleteşti şi sociale şi a traumelor la care şi-au supus inconştient propria lor fiinţă) poartă, de fapt, numele celui mai cumplit sindrom al umanităţii – anume „sindromul ateist” sau „sindromul necredinţei”. Şi de aceea în lumea omului modern, care nu mai are nevoie de Dumnezeu, de harul Lui (adică de dragostea Lui, de pacea Lui, de sfinţenia Lui, de ajutorul Lui), absurdul a luat locul rostului, nefirescul a izgonit firescul iar haosul s-a produs pretutindeni. Şi, din haos, normalitatea a ajuns să fie privită ca un adevărat pericol. Astăzi nu mai ai voie să fii normal, să te comporţi normal, să te îmbraci normal, să vorbeşti normal, să gândeşti normal, să iubeşti normal. Trebuie să fii ca cei iviţi din haos pentru că, altfel, în lumea haosului, vei fi izolat şi ignorat, respins şi refuzat, negat şi atacat cu îndârjire. Şi totuşi, Bunul Dumnezeu ne strigă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”(Mt 11,28), căci „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”(In 6,37) şi „cel ce nu adună cu Mine risipeşte!”(Lc 11,23); „satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”(Lc 22,31), aşa că „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29), căci „Eu am venit pentru ca lumea să aibă viaţă; din belşug să o aibă!”(In 10,10).

Fără îndoială, avem nevoie (precum fiul cel risipitor) să ne „venim în sine”. Căci numai prin oprirea haosului din lăuntrul nostru putea-vom opri şi haosul din jurul nostru. Căci nu vom putea vreodată scăpa de tulburare în mijlocul gâlcevii. Să urcăm , aşadar, încet şi cu răbdare, treptele urcuşului interior spre pacea cea de Sus. Căci adevăratul doritor de linişte niciodată nu va vorbi neîntrebat, nu va intra în vorba cuiva fără a fi fost poftit, nu va da sfaturi fără să i se ceară – pentru că multa vorbire împrăştie mintea şi răceşte inima. Apoi, când va vorbi, vorbirea lui va fi întotdeauna blândă, frumoasă, domoală şi măsurată, căutând pacea cu aproapele său, păstrând discreţia, fugind de grăirea cea deşartă, de iscodire, de clevetire sau calomniere, de vorbirea de rău, de judecarea semenilor, de osândirea altora sau de ignorarea propriilor păcate. Desigur, pentru a reuşi unele ca acestea este nevoie de duhovnici buni – care nu neapărat să ne aprobe propriile noastre păreri, ci mai degrabă să ne recunoască neputinţele şi să le cunoască leacurile. Şi astfel să putem să ne mântuim, spovedindu-ne cu sinceritate şi căinţă toate păcatele, împlinind cu seriozitate canonul de rugăciune rânduit pentru noi, împărtăşindu-ne cu în chip vrednic cu Dumnezeieştile Taine ale lui Hristos Cel Înviat, ca să redobândim sănătatea cea trupească şi cea sufletească, adică înţelepciunea minţii, pacea inimii şi izbăvirea de orice tulburare, frământare, nebunie, chin şi suferinţă: „Pe mine care zac de boală în locul cel de răutate tămăduieşte-mă, Fecioară, şi mă întoarce dintru nesănătate în sănătate!” căci „pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul meu; la tine scap, ceea ce eşti plină de daruri – nădejdea tuturor celor fără de nădejde, tu îmi ajută!” („Paraclisul Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu”). „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul”(In 15,1), „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele!”(In 15,5). „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4).

miercuri, 15 octombrie 2014

Harisma sfințeniei și prietenia cu Sfinții



Ziua de prăznuire a Sfintei Preacuvioasei mult-Milostivei Maicii noastre Parascheva a fost, încă de la aducerea pe pământul binecuvântat al Moldovei a sfintelor ei moaște, o sărbătoare a întregii suflări românești de pretutindeni. Și de aceea pomenirea cu mult fast a Sfintei Parascheva la Iași la fiecare mijloc de octombrie constituie unul dintre cele mai mari și mai iubite hramuri din România. Mulțimile nesfârșite de zeci (sau poate chiar sute) de mii de credincioși nu sunt altceva decât semnul vizibil și mărturia nezdruncinată a legăturii tainice de nesfărâmat dintre Biserica luptătoare de pe pământ și Biserica triumfătoare din cer: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi” (Psalmul 67, 36). Dar minunat rămâne și faptul că harisma acestor sfinte moaște îi adună pe toți credincioșii într-o bucurie negrăită și într-o lucrare lăuntrică inexplicabilă. Toate metodele științifice existente nu ar putea explica și destăinui pricina care îi mișcă pe atâția oameni, creștini de pretutindeni, unindu-i într-un singur cuget și într-o singură simțire, pentru întâlnirea cu Sfinții Lui Dumnezeu. Singură ea, doar Biserica poate tâlcui miezul viu al acestui fenomen spiritual de amploare națională , prin puterea credinței poporului și prin puterea harului Domnului. Dacă această putere lăuntrică nevăzută a credinței nu ar lucra, nici nu s-ar putea explica vreodată, în vreun fel, ce anume îi strânge pe creștini în preajma sfintelor moaște, unindu-le glasurile și inimile în cântările de slavă și mulțumire ale Sfintei Liturghii. Pe drept cuvânt putem spune că glasul tainic al Dumnezeirii răsună în inimile creștinilor, precum zice Proorocul: „lăuntrul meu s-a zbuciumat la glasul Tău” (Avacum 3, 16). Doar așa, prin Duhul sfintelor învățături ortodoxe ale Sfintei Biserici, se poate presimți valoarea inestimabilă și puterea inepuizabilă a trupurilor îndumnezeite prin har ale Sfinților de pretutindeni.

Sfinții nu sunt sfinți pentru că așa ar pofti vreunul dintre oameni, după bunul său plac. Sfinții sunt sfinți pentru că Dumnezeu Însuși i-a ales (după criterii doar de El știute) și i-a adeverit prin semne minunate, prin descoperiri tainice și încredințări ale unor persoane înduhovnicite prin credința, evlavia, viața lor morală și purtarea în deplin acord cu poruncile divine. Sfinții sunt întotdeauna prietenii și ocrotitorii noștri, indiferent și independent de orice voință umană căzută. Și aceasta pentru că ei își protejează frații mai mici, pe cei asemenea lor în pătimiri omenești, prin darul Duhului Sfânt, chemați fiind pururea spre acesta prin puterea rugăciunilor tuturor celor credincioși. Încercarea (voluntară sau nu, tacită sau explicită, subtilă sau vădită) de desacralizare a conținutului și trăirii sărbătorilor religioase prin împletirea profanului cu sacrul, a consumismului păcătos cu dimensiunea sfințeniei, a mercantilismului cu religiosul, și care reușește uneori să dea acestor evenimente publice o tentă denaturată printr-o atmosferă de bâlci, reprezintă de fapt o consecință directă a neevalviei și necredinței. Necredință care nu provine din altceva decât dintr-o cunoaștere insuficientă și superficială a rostului și importanței acestor sărbători duhovnicești din viața Bisericii. Cuvântul Scripturii însă - „Să nu iei în deșert Numele Domnului” (Ieșire 20, 7), care apare consemnat în fruntea învățăturii Decalogului, vine providențial pentru a-i atenționa pertinent pe toți cei care socot că prin manifestări profane laicizate vor diminua lucrarea harică a Sfinților în viața creștinilor. Până la sfârșitul ei, lumea va sta la îndoială între bine și rău, între întuneric și lumină, între calea cea strâmtă și calea cea largă care duce la pierzare (-poate că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat se vor realiza și performanțe tehinco-științifice menite să permită o abordare de o manieră cât mai cuviincioasă a acestor sărbători creștine).

Iubirea pentru Dumnezeu trebuie să înmănuncheze cele trei puteri definitorii ale alcătuirii umane: „din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău” (Marcu 12, 30). Pentru că nu dăm dovadă de iubire față de Dumnezeu și de sfinții Săi, dacă lăsăm inima la comoară și trupul îl ducem la Dumnezeu „Unde este comoara ta acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 2). Pentru a se curăți, inima are nevoie de străpungere, de descătușare, de atingerea Duhului Sfânt - iar aceasta nu știu dacă se poate împlini deodată cu gestionarea evidențelor economico-financiare contabilicești. „Muncește și te roagă”-așa sună îndemnul sfătos părintesc din pustiurile tuturor nevoințelor ascetice de veacuri; numai că Sfinții au avut permanent ca prioritate și preocupare niciodată abandonată sau diminuată lupta pentru despătimire, efortul de curățire a omului lăuntric, - și abia apoi rucodelia sau ostenelile cele pentru grija trupului; iar aceasta pentru că se îngrijeau de mântuire, nu de căpătuire. De aceea nici nouă creștinilor nu ni se cade să apreciem și să râvnim la ajutorul Sfinților doar din interes de reușită materială, profesională, economică sau financiară (cum spun unii: ”daaa, mi-a ajutat Dumnezeu, m-am procopsit, mi-a ieșit afacerea, am câștigat la loterie sau la tombolă, etc”). Din întâlnirea cu un Sfânt al Lui Dumnezeu, un adevărat creștin întotdeauna nu are decât de câștigat - în primul rând harul sfințeniei, binecuvântarea, liniștea sufletească și comuniunea tainică cu Dumnezeu – acestea sunt de fapt cele cu adevărat importante. Și ele îi adună pe creștini la aceste hramuri și sărbători de amploare națională - la Sfânta Parascheva de la Iași, la Sfântul Dimitrie Basarabov, la Sfântul Grigorie Decapolitul, la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, la Sfânta Filofteia de la Argeș, la Sfântul Calinic de la Cernica și la mulți alți Sfinți din lumea întreagă. Nu banii, nu câștigul material, ci umplerea de harul Duhului Sfânt și dobândirea mult doritei împăcări duhovnicești cu sinele, cu semenii dar și cu Bunul Dumnezeu: „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze.” (Ioan 14, 27).

Așa, simpli, și poate de multe ori neștiutori de carte, cum sunt ei - creștinii de astăzi ca și cei din vechime, sunt (prin credința lor nestrămutată și sinceritatea inimii lor) apostolii și mesagerii dreptei credințe în Fiul Lui Dumnezeu Cel Răstignit și Înviat. Prin însăși râvna, evlavia și jertfa lor, ei ne arată că Dumnezeu există și lucrează fără contenire: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă.” (Psalmul 117, 27) „bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului.” (Ioan 12, 13). Chiar și așa, în vremuri de criză, ducându-și traiul zilnic cu mari lipsuri materiale, de cele mai multe ori poate chiar disprețuiți de mulți pentru că formează rânduri nesfârșite, flămânzi, obosiți, asemănându-se lui Iov zăcând pe groapa de gunoi - totuși creștinii sunt plini de Dumnezeu, de bucuria sfântă a harului mântuitor: „Mântuiește Doamne poporul Tău și binecuvântează moștenirea ta” (Troparul Sfintei Cruci). Indiferent de poziția socială sau intelectuală credința nu poate fi smulsă din suflet iar dragostea nu poate fi biruită de inconvenieintele materiale sau de capriciile zilei trecătoare. Nimic nu poate împiedica sau stăvili dorul și căutarea Lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Privind ceasuri întregi așteptând cuminți și răbdători cete nenumărate de pelerini și închinători dornici să sărute mâna sfântă, parcă timpul însuși se suspendă și totul devine doar o imensă revărsare generoasă de sfințenie și har. „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ !” (Iov 1, 21) - este un îndemn veșnic spre țelul mântuirii și al îmbogățirii în Dumnezeu. Ei, pelerinii îndelung-pătimitori, vor fi judecătorii celor ignoranți și nepăsători față de adevărata valoare spirituală a sfintelor sărbători ortodoxe, ca și ai tuturor celor ce încearcă uneori să împuțineze și să slăbească (prin metode profanatoare ale sfintei cucernicii străbune), în fel și chip, evlavia,credința și jertfa sfântă a creștinilor: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi !” (Psalmul 67,36)


Părintele Calistrat 
Mănăstirea Vlădiceni, Iași