miercuri, 8 aprilie 2015

Credinţa vie – har şi virtute


„Noi nu suntem (fii) ai îndoielii, spre pieire - ci ai credinţei, spre dobândirea sufletului!”(Evr 10,39)

„Aveţi credinţă în Dumnezeu!”(Mc 11,22)

„Credinţa fără de fapte este moartă!”(Iac 2,26)

„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea!”(1Cor 13,13)

„Socotim că prin credinţă se va îndrepta omul!”(Rm 3,28)

„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta!”(Mt 17,20)

„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea!”
(Mc 11,24)

„Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis!”(In 6,29)

„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine!”
(In 14,1)

„Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta, – adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.”(Rm 10,8)

„De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus”(2Tim 3,15)

„Nu lepădaţi, dar, încrederea voastră - care are mare răsplătire!”(Evr 10,35)

„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evr 11,1)

„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu; căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este - şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută!”(Evr 11,6)



Nu cred că a fost om pe faţa pământului, de la Adam şi până astăzi, care să nu se fi confruntat în lăuntrul de taină al inimii cu problema credinţei în Dumnezeu. Fără îndoială, întrebarea care a răscolit conştiinţele tuturor celor ce s-au perindat prin viaţa aceasta de două mii de ani încoace, e cea care priveşte identitatea lui Iisus Hristos: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?!”(Lc 7,49). Din partea unui om ca Sfântul şi Dreptul Simeon, de pildă, răspunsul e categoric: „Lumină spre descoperirea neamurilor”(Lc 2,32), „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel!”(Lc 2,34). Cu toate acestea, credinţa în dumnezeirea Fiului Fecioarei din Nazaretul Galileii reprezintă până astăzi principala piatră de poticnire din sufletele celor mai mulţi dintre semenii noştri. Mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin, omul ajunge să se întrebe: oare e vie credinţa în Dumnezeu? Oare lucrează ea minuni şi tămăduiri? Oare e bine de urmat în viaţă calea credinţei – sau nu?!

Desigur, ceea ce a întemeiat existenţa şi persistenţa Sfintelor Scripturi de-a lungul ultimelor trei milenii şi jumătate de istorie a lumii a fost tocmai credinţa statornică, fermă, puternică, pătrunzătoare şi de nezdruncinat în existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu adevărurile cuprinse nu în Scripturi, ci în Sfânta Tradiţie – încă mai veche decât Scriptura, veche cât lumea însăşi: „Prin credinţă cei din vechime au dat buna lor mărturie”(Evr 11,2). Este evident că nici Cain şi nici Abel nu ar fi adus jertfă Domnului Dumnezeu dacă proprii lor părinţi, Adam şi Eva, nu le-ar fi vorbit despre El şi despre Raiul din care fuseseră alungaţi pentru neascultarea şi necredinţa faţă de cuvântul Celui Sfânt, strecurate în inimile lor de către şarpele cel preaviclean. Ceea ce, pe de altă parte, ne învaţă că de la ureche şi până la inimă („calea cea mai lungă” – după cum o numea Părintele Arsenie Boca), adevărul poate ajunge fie curat şi întreg şi luminos (atunci când e primit cu sinceritate), fie cu înţeles distorsionat, stricat şi întunecat (atunci când e întâmpinat cu răceală şi cu nesinceritate): „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit!”(Evr 11,4).

Este evident faptul că diavolul s-a străduit tocmai să distrugă legătura de încredere şi de sinceritate neprefăcută dintre om şi Dumnezeu, stârnind zavistie între ei: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul...”(Fac 3,5). Din nefericire, atât Eva cât şi Adam s-au arătat receptivi la diavoleasca insinuare, rezultând astfel pervertirea credincioşiei lor. Tocmai de aceea Sfântul Apostol Ioan ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile - dacă sunt de la Dumnezeu!”(1In 4,1). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre roadele credinţei nefăţarnice, adaugă: „De aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am - nimic nu sunt!”(1Cor 13,2).

Aşadar, credinţa este o floare rară, aleasă şi gingaşă, care nu poate răsări şi creşte decât din pământul cel bun al inimii curate, fiind sădită acolo prin propovăduirea cuvântului adevărului Evangheliei Învierii Domnului. Mediul potrivit pentru creşterea şi dezvoltarea ei nu poate fi decât harul iubirii jertfelnice şi sfinte, întrucât „credinţa fără de fapte este moartă” (Iac 2,26). Este lecţia cea mai importantă pe care ne-au încredinţat-o (ca şi aleasă şi nepreţuită moştenire) Părinţii pustiei egiptene: credinţa adevărată înseamnă acord deplin între gândire, vorbire şi făptuire. Altfel spus, ceea ce gândeşti nu se exprimă diferit în ceea ce rosteşti şi nici nu se perverteşte în nimic din ceea ce faci – nici noaptea, nici ziua, nici la vedere, nici întru ascuns. Altfel, faci parte nu dintre oamenii lui Dumnezeu, ci dintre aceia despre care proorocul spune: „ei au ochi şi nu văd; urechi au, dar nu aud!”(Ier 5,21).

Oare nu printr-o credinţă desăvârşită, dreaptă şi cinstită (asemeni celei a sfinţilor îngeri slujitori ai slavei Domnului Savaot), atât Enoh, cât şi marele Ilie, au fost găsiţi vrednici de către Dumnezeu să fie mutaţi din cele pământeşti întru cele cereşti? „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi”(1Cor 15, 51-52). Şi oare, cum altfel au vorbit drepţii Vechiului Legământ, patriarhii şi profeţii de demult, cu Cel Nevăzut şi Nemuritor, dacă nu în Duhul Sfânt al credinţei celei vii şi adevărate? Cu evlavie a făcut Noe corabie pentru sine şi pentru familia sa, în deplină credinţă faţă de cuvântul Domnului: „Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor!”(Evr 11,7). Şi iarăşi, credinţa lui Avraam este cea care L-a făcut pe Dumnezeu să-L trimită pe Fiul Său în lume: „Şi Cuvântul S-a făcut trup”(In 1,14), „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”(Lc 1,38). Iată sens perfect şi legătură desăvârşită între cuvânt şi faptă! Taina Întrupării este minunea produsă prin întâlnirea dintre cuvântul sfânt al Adevărului („Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!” - Mt 3,17) şi credinţa curată faţă de Acesta: „Iată roaba Domnului!”(Lc 1,38).

Prin urmare, nu există nici o altă cale de comunicare a pământului cu Cerul decât credinţa plină de har, trăită în vieţuire nespurcată: „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere!”(2Cor 5,7); „dreptul din credinţă va fi viu!”(Rm 1,17); „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, dar cel ce nu va crede - se va osândi!”(Mt 16,16). Dar care este constatarea Mântuitorului? – „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?!”(Mt 17,17). Căci, văzând nestatornicia poporului păcătos şi înfumurarea închipuirii lui ca şi popor ales şi „fii ai lui Avraam”(Mt 3,9), Iisus îi trezeşte la realitate: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta!”(Mt 17,20). Ceea ce ne dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că falsitatea credinţei noastre închipuite la suprafaţa vieţii şi limitate la limbajul pietist, la lacrimile mincinoase, la hainele cernite şi la un comportament de făţarnică evlavie teatrală, ne va orândui la Dreapta Judecată nu printre fiii împărăţiei, ci printre cei ai gheenei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei - şi îndoit decât voi!”(Mt 23,15). Tocmai pentru că toată această ipocrizie vinovată şi ticăloasă a noastră ne face aşa-zisa „credinţă” de-a dreptul moartă, lipsită adică de viaţă duhovnicească, redusă doar la înşiruiri de vorbe goale, discuţii sterile interminabile, polemici zadarnice – lipsite de orice fel de fapte bune! „Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7, 17-20). „Prin credinţă Avraam (când a fost chemat) a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire”(Evr 11,8); „ Prin credinţă şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise”(Evr 11,11). Tot aşa şi dreapta Ana, mama proorocului Samuel, la fel şi Sfânta Ana şi Sfântul Ioachim, care au dat naştere Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Roadele credinţei sunt minunile. Lucrurile cele mai presus de fire au dovedit puterea lui Dumnezeu în lume: „puterea Domnului se arăta în tămăduiri”(Lc 5,17). În Biserica primară a existat chiar o categorie a „harismaticilor”. Minunile strigă că există Dumnezeu. Prin simpla lor prezenţă, adevăraţii credincioşi însufleţesc credinţa Bisericii, o fac vie şi lucrătoare în lume: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt 5,16). Aşadar, ca să putem vedea şi înţelege pe Dumnezeu, avem nevoie de credinţă: „credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”(Mc 5,34); şi iarăşi: „după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor”(Mt 9,29-30). Nu ştiu dacă a inventat cineva vreodată un aparat de măsurare a intensităţii credinţei. Această putere mai presus de fire vine deodată prin inimă – „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8) şi prin minte (căci precum „luminătorul trupului este ochiul” - Mt 6,22, tot aşa şi mintea este luminătorul sufletului), direct de la Dumnezeu: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”(Mt 9,28) – iată-L pe Dumnezeu implicându-Se în suferinţa lumii; „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”(Mc 9,24). Aşadar, credinţa se seamănă pe ogorul smereniei. Dacă ai smerenie, credinţa dă cele mai bune roade: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic - şi sfânt este Numele Lui!”(Lc 1, 48-49); căci „cine se va smeri pe sine - acela se va înălţa!”(Mt 23,12).

Credinţa vie şi adevărată înseamnă trăire spirituală. Această „trăire” poate fi înţeleasă ca o simţire duhovnicească aparte. Este acea stare de spirit în care omul se descoperă pe sine prin harul lui Dumnezeu. Şi de aceea o astfel de credinţă se numeşte „lucrătoare”. Pentru că ea demonstrează că între rugăciunea omului şi voia lui Dumnezeu există un acord. Aceştia se ascultă reciproc: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!”(Ps 4,1); „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni; în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână - şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi!”(Mt 16,17-18). Dovadă că, de-a lungul istoriei, nenumăraţi au fost atât călugării care au trăit pentru Hristos, cât şi mucenicii care au murit pentru Hristos: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). O astfel de stare duhovnicească arată că puterea omului credincios stă toată numai în puterea Domnului Dumnezeu. Un exemplu elocvent în această privinţă îl reprezintă rugăciunea Sfântului Ioanichie cel Mare: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ţie!”. Iar Scriptura ne oferă şi ea câteva pilde concludente în acest sens: „În Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaş din cohorta ce se chema Italica, şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându-se, a zis: Ce este, Doamne? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu!”(FA 10, 1-4). Şi Sfântul Apostol Pavel (pentru credinţa sa fierbinte şi plină de râvnă) L-a văzut pe Hristos Cel înviat Care i S-a arătat pe drumul Damascului într-o lumină cerească orbitoare: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”(FA 9,4) – desigur, nu despre o ură personală faţă de Iisus Hristos era vorba, ci despre o râvnă aprinsă (din fidelitatea inimii) pentru credinţa strămoşilor, pe care şi-o asumase cu toată seriozitatea. Ceea ce nu se întâmpla prea des – nu întâmplător exclamase Mântuitorul la un moment dat: „nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!”(Lc 7,9).

Nu de puţine ori Biserica a fost acuzată ( de atei, de hulitori şi de îndoielnici) că ar fi tributară unui formalism sec şi unor simbolisme fără nici o justificare reală, că ar fi adică lipsită complet de orice putere efectivă. E drept că (sub aspectul lor vizibil) Sfintele Taine pot părea unor necunoscători şi neiubitori de evlavie, simple ritualuri goale de orice conţinut duhovnicesc real. Aceasta, însă, deoarece pentru omul modern şi contemporan, „credinţă” înseamnă cel mult raportarea la un şir de tradiţii vechi moştenite fie din familie, fie din viaţa de obşte a comunităţii. Valoarea credinţei scade nu pentru că ar lipsi adevăraţii creştini, ci pentru proasta iconomisire a Tainelor lui Dumnezeu. Doavadă că nimeni nu mai distinge (în vremea noastră) între credinţa livrescă, predată vrând-nevrând pe băncile şcolii la ora de religie şi devenită materie de examen didactic şcolăresc, şi credinţa autentică, asumată conştient şi transpusă în faptă în viaţa de zi cu zi prin practicarea virtuţilor. Credinţa ştiută „pe dinafară” poate fi găsită la aproape toate nivelele societăţii contemporane. Pretutindeni găseşti astăzi referinţe patristice şi citatate biblice, garnisite cu savante consideraţii de teologie speculativ-filozofică; doar nu e deloc dificil să-ţi dai cu părerea despre fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările Lui la cafeneaua de la colţul blocului, prin fumul de ţigară şi aburii de cafea, sau relaxându-te cu băieţii „la o bere” în bodega de peste drum, ori la un grătar de fripturică bine rumenită, cu prietenii la iarbă verde... Mai anevoios, însă, e să vorbeşti despre Dumnezeu nu din cele citite, ci din lecţiile învăţate la şcoala rugăciunii şi a nevoinţelor personale, din propriile tale încercări şi suferinţe: „Legea Ta cugetarea mea este!”(Ps 118,174); „cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, - mai mult decât mierea în gura mea!”(Ps 118,103). Cu adevărat mai greu este să trăieşti nu după placul tău, ci după voia Domnului; căci cine mai strigă astăzi precum Psalmistul oarecând: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,4)? Şi cine Îl mai roagă pe Domnul Dumnezeu: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!”(Ps 50,12)?

Oare de câtă falsitate religioasă (dobândită din chiar tinda bisericii) nu dau dovadă cei care iau calea sectelor, proaspăt ieşiţi din apa sfinţită a cristelniţei? Şi cât de mare se arată o astfel de ipocrizie şi cât de adâncă rana corupţiei unei asemenea făţărnicii? Şi cine ar putea desfiinţa cuvântul proorocesc care vesteşte: „pe omul viclean îl osândeşte Domnul!”(Pilde 12,2) – tocmai pentru că unul ca acesta se arată a avea inima plină de fiere, deşi buzele îi sunt ca şi unse cu miere: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul - dar ele sunt săgeţi!”(Ps 54,24). Toată această ambiţie deşartă care cocoaţă atâtea „personulităţi” în scaunele de frunte ale cetăţii creştine, nu va rămâne nepedepsită de Cel Care în schimb ne-a îndemnat cu totul altceva: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!”(In 13,34); iar ca răspuns la îndemnul Său, creştinii îşi fac rău neîncetat unii celorlalţi, pe faţă şi întru ascuns, prin intrigi, bârfe şi clevetiri osânditoare, deşi Hristos ne-a avertizat pe toţi: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!”(Mt 7,5); „vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, căci zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri!”(Mt 18,10). Pe unii ca aceştia, Sfinţi precum Marele Antonie i-a numit (compătimindu-i oarecum): „mărunţi la cuget, mici la suflet” – sărmanii... În lumina Duhului Sfânt, Psalmistul îi numeşte „oameni de nimic”(Ps 11,8) care, atunci când se ridică în frunte (din pricina falsităţii lor) „nelegiuiţii mişună pretutindeni”(Ps 11,8).

Astfel de „creştini” sunt cei care tulbură viaţa Bisericii, încercând să-i atragă şi pe alţii la un mod de viaţă ca al lor, după proverbul din bătrâni: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!”, precum şi Psalmistul grăieşte: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor!”(Ps 140,4) – toţi acei cărora Domnul le adresează cuvinte necruţătoare: „De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai! Gura ta a înmulţit răutate iar limba ta a împletit vicleşug! Şezând, împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală! Acestea ai făcut şi am tăcut; ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie: mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale!”(Ps 49, 19-22). De pe astfel de „credincioşi” (fără nici o îndoială) Dumnezeu Îşi ia mâna, adică Îşi ridică harul – iar ei rămân „creştini” doar cu numele, transformându-se cu timpul în traficanţi de cele sfinte, care îşi negociază mântuirea pe la colţ de stradă, în funcţie de tribulaţiile băneşti de moment cu care se confruntă. Pentru unii ca aceştia, deosebirea dintre sacru şi profan e ca cea dintre mere şi pere. „Ce contează dacă sunt sau nu sunt ortodox?” întreabă ei; „doar e acelaşi Dumnezeu pe faţa a tot pământul!” susţin în continuare. Din acest punct de vedere, în mintea lor Sfânta Taină a Cununiei (de pildă) se mai deosebeşte de aşa-zisele „cununii mixte” doar aşa, precum diferă nuanţele de culoare ale prăjiturilor de la cofetărie. Vorba ceea – „dacă la mijloc este iubire, ce relevanţă mai are dacă, unde şi cu cine te cununi?!”... Şi uite aşa, iarăşi se împlineşte cuvântul Psalmistului: „s-au amestecat cu neamurile şi au deprins lucrurile lor!”(Ps 105,35), cu toate că Sfântul Apostol Pavel ne-a avertizat: „Taina aceasta mare este; iar eu zic - în Hristos şi în Biserică!”(Ef 5,32).

Aşa se face că bieţii creştini ai vremii noastre, tulburaţi de mulţimea şi greutatea grijilor vieţii, marcaţi de vicisitudinile istoriei necruţătoare şi ale perfidiilor politice, cel mai adesea deloc ancoraţi la limanul credinţei, alergând mereu după o fericire iluzorie, avizi de semne şi minuni, de „sfinţi” şi de „miracole” (avându-şi însă ochii sufleteşti mai întunecaţi de solzii necredinţei decât cei ai orbilor pomeniţi în Sfânta Evanghelie), uită că fără credinţă dreaptă şi deşteaptă, asumată cu sinceritate nefăţarnică şi trăită în smerenie autentică – nu-L vom putea vedea vreodată pe Cel Sfânt! Şi, deşi Scriptura le spune că „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El - de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr!”(Ps 144,18), totuşi nu reuşesc niciodată să priceapă de ce rugăciunile pe care nu contenesc a le sporovăi (atât acasă, cât şi în sfântul locaş) nu mai ajung nicidecum la Cer – de parcă Dumnezeu i-ar ignora total pe oameni, desconsiderându-i neînduplecat. Chiar aşa – de ce oare atâtea greutăţi? De unde oare atâtea boli şi suferinţe? Cum de au năvălit atâtea necazuri peste lume?!... Răspunsul e dur, dar perfect justificat: „pentru puţina voastră credinţă”(Mt 17,20), „pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor”(Mc 16,14).

Pentru necurăţia inimii şi falsitatea cugetului, pentru întunericul din noi. Păi cum să intre şi să încapă harul dumnezeiesc în inima plină de ură şi de răutate, sufocată de otrava invidiei şi de veninul zavistiei, întunecată de incompetenţa crasă şi strâmtorată de neîmplinirea şi frustrarea neputinţei de a săvârşi toate câte o îndeamnă a le face pofta nesăţioasă de mărire lumească şi nebunia slavei celei deşarte?!... Câtă nelinişte nu tulbură sufletul meschin al celui care stă cocoţat acolo unde nu îi este locul, agăţându-se cu disperare de privilegiile funcţiei de la înălţimea căreia mănâncă „pâinea durerii”(Ps 126,2) spre propria sa osândă: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua!”(Mt 23,14).

„Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!”(Ier 48,10). La toate acestea Dumnezeu priveşte şi cu silă şi cu dreptate. Vesteşte Duhul Sfânt: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”(Ies 20,7), pentru că „paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!”(Ps 74,8). Ca să dobândim viaţa în Hristos, trebuie să se aştearnă pacea Duhului Sfânt pe pământ. Adică să oprim răutatea care ne mână, să sporim între noi dragostea care zideşte, pentru că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci!”(Mt 24,12), „va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide!”(Mt 10,21) şi „vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu”(In 16,2). Oare aceasta să fie între creştini dragostea dintru care Iisus Hristos „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” „şi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”(Simbolul Credinţei)?! La oricâte ritualuri şi slujbe ar lua parte, inimile goale şi sufletele moarte nu vor putea vreodată aduce Domnului rugăciuni izvorâtoare de dar dumnezeiesc. Dacă scopul principal al unui creştin nu este mântuirea ci doar căpătuirea, satisfacerea intereselor conjuncturale sau dobândirea slavei deşarte trecătoare, atunci cu adevărat „rugăciunea i se va preface în păcat iar dregătoria lui o va lua altul!”(Ps 108,6-7). „Dreptul din credinţă va fi viu!”(Evr 10,38). Dar mai înainte de acestea, vor fi în lume semne ale haosului moral, adică ale îndepărtării de Dumnezeu, care vor vesti nu momentul sfârşitului, ci doar „începutul durerilor”(Mt 24,8): „Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine”(Rm 1,28); „vor pune mâinile pe voi”(Lc 21,12), „prin răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre”(Lc 21,19). „Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului!”(Lc 21,36).

Prin urmare, credinţa nu este o emblemă, o etichetă, vreun blazon sau titlu onorific. Ea vine prin har şi din trăire, ca dar de la Dumnezeu de o intensitate interioară profundă. O stare în care inima strigă către Dumnezeu, precum striga Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps 129,1). Iar răspunsul la aceasta este mereu acelaşi: „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4), „Supune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea!”(Ps 36,7).

Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

vineri, 3 aprilie 2015

Învierea duhovnicească a sufletului prin dumnezeiasca rugăciune

„Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile ?»” (Mc. 11, 17) 

„Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Şi s-a lăsat pe lac o furtună de vânt, şi corabia se umplea de apă şi erau în primejdie. Şi, apropiindu-se, L-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim. Iar El, sculându-Se, a certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte.” (Lc. 8, 23-24) „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul Lui Dumnezeu era asupra Lui.” (Lc. 2, 40)



Din mulţimea nenumărată a rugăciunilor Bisericii şi din multitudinea feluritelor forme de expresie a înălţării sufletului omului la Dumnezeu, dintre toate slujbele de laudă, de cerere şi de mulţumire aduse Atotţiitorului, sfinţii aflaţi pe cea mai înaltă treaptă de vieţuire în credinţă – pustnicii – au ales ca şi răsuflare duhovnicească neîncetată a inimii lor (lipită întocmai de ritmul răsuflării trupeşti) strigătul „Doamne miluieşte !” (Mt. 17, 15) din Evanghelie. Dar nu doar că şi l-au însuşit, ci mai mult, l-au interiorizat şi adâncit în necuprinsul simţirii duhovnicesti prin efortul (împlinit prin trezvie fără repaus) de curăţire a minţii de orice gând şi a inimii de orice cuget, revărsând deodată cu lacrimile de durere şi cuvinte de suspin: „miluieşte-ne” (Mt. 9, 27), „izbăveşte-ne” (In. 12, 27), „iartă-ne” (Lc. 14, 18), „mântuieşte-ne” (Mt. 8, 25). De cele mai multe ori, rugăciunea de obşte a Bisericii a fost preluată şi asumată de monahi în chip de cerere de ajutor făcută în nume personal, neapărat necesară în planul nevoinţei individuale: „Să nu-Ţi întorci faţa Ta de la sluga Ta când mă necăjesc. Ia aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte pe el !” (Ps. 68, 20-21) striga oarecând Psalmistul către Domnul Dumnezeu, pătruns de fiorul smereniei: „Răcnit-am din suspinarea inimii mele.” (Ps. 37, 8).

O altă categorie aparte de rugăciuni bisericeşti au luat fiinţă ca răspuns al sufletului omenesc în contextul împrejurărilor concrete ale vieţii, ca efect direct şi nemijlocit al stării duhovniceşti proprii fiecărui nevoitor în parte. Aşa au apărut şi s-au format (căpătând consacrare mai ales în şi prin mediile monahale) o serie întreagă de expresii cuvântătoare numite „plânsuri” sau „plângeri”: de la plânsul pătruns de căinţă pentru păcatele săvârşite până la plânsul duhovnicesc ca simţire radioasă a bucuriei împăcării cu Dumnezeu din convingerea că am dobândit mila Lui care covârşeşte mulţimea fărădelegilor noastre. Acest fel de rugăciune se poate numi „ umilicioasă” sau „de-umilinţă-aducătoare”; într-un fel Îl convingi pe Dumnezeu în starea de umilinţă, în altfel vorbeşti cu El în rugăciunea de laudă; atât una cât şi cealaltă vor aduce liniştea minţii şi pacea inimii dar nu pot fi dobândite de toti nevoitorii în aceeaşi măsură.

Cercetând cu atenţie conţinutul tezaurului patristic şi literar al sfintei tradiţii ortodoxe de cântări înălţate spre slava Lui Dumnezeu, vom contempla cu uimire înăţimea tainei şi puterii vederii Lui Dumnezeu căpătând expresie inegalabilă , de pildă în opera Sfântului Simeon Noul Teolog – „Imnele iubirii dumnezeieşti”. Sau, dacă ar fi să ne amintim de Sfântul Efrem Sirul (cel care a scris trei tomuri voluminoase de „Cuvinte de pocăinţă” alături de o mulţime de alte rugăciuni umilicioase, de zdrobire a inimii împietrite de păcat) vom descoperi aşa-numitele „Plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul” orânduite după fiecare zi a săptămânii în parte. Sau, şi mai simplu, urmărind pravila obişnuită a oricărui creştin simplu, evlavios şi râvnitor, vom găsi în acest context aceleaşi rugăciuni „de înduioşare” a inimii şi de „înduplecare” a minţii: „Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos”, „Canonul de rugăciune către toate Puterile cereşti şi toţi Sfinţii”, „Canonul de rugăciune către Sfântul Înger Păzitor al vieţii omului” – toate rugăciuni cu un pronunţat caracter eshatologic, care-l conduc pe om la pocăinţă şi îndreptare pentru a reuşi nu atât să priceapă cât să simtă cât de adâncă este taina vieţii şi a morţii ! Iar ca o cunună la toate acestea, pentru a intensifica puterea chemării milei Lui Dumnezeu asupra sufletului, imnografii Bisericii au multiplicat – am spune, la nesfârşit... – invocarea cea plină de durere dar şi de nădejde: „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă !” („Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul”). Dar de ce oare toate acestea ? De ce şi de unde atâta stăruinţă asupra faptului că nu există pocăinţă fără lacrimi şi fără umilinţă ?

Dacă ar fi să judecăm prin prisma concepţiilor lumeşti, starea de umilinţă este socotită categoric o stare de degradare, de înjosire, de alterare a demnităţii umane. Faptul că ai fost să spunem criticat, judecat, bârfit, propus public ca tip negativ sau clevetit în mass-media, pentru unii deja reprezintă o asemenea degradare, încât aceasta să însemne chiar şi sfârşitul vieţii lor, dintr-o deznădejde care îi împinge până la sinucidere – ca pentru a demonstra ostentativ societăţii că nu au mai putut face faţă unei asemenea apasari din partea lumii. Dar dacă mintea ar avea încrucişare cu Dumnezeu în raţiuni şi cugetări duhovniceşti, ţi-ai aduce de îndată aminte de cuvintele Lui Hristos : „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In. 15,20) şi „Nu este sluga mai mare decât stăpânul.” (In. 13, 16). Oare umilinţa adusă asupra Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos pe drumul Crucii prin pătimire de spini, de trestie, de oţet şi fiere, de înveşmântare în hlamidă mincinoasă, de scuipări şi batjocoriri, de bice şi loviri – să fi fost uşoară între cohortele soldaţilor romani dezlănţuite de furia şi invidia fariseilor şi cărturarilor care L-au răstignit din ură ? În viața omului simplu la cuget, curat la inimă şi nevinovat în lăuntrul sufletului său, cu adevărat credincios, putem vedea ca în oglindă puterea acestei măsuri de răbdare a Lui Iisus nemaiîntâlnite vreodată în sânul umanităţii: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23, 34). Cine ar fi putut rosti astfel de cuvinte în afară de Dumnezeu Însuşi ?

Pe de altă parte se cuvine să precizăm faptul că „umilinţă” şi „smerenie” nu înseamnă de fapt unul şi acelaşi lucru – precum nici „vorba smerită” nu este totuna cu „smerita cugetare”. Când ne referim la smerenie, nuanţele sunt atât de flexibile şi înşiruite într-un spectru atât de larg încât toate „Patericele” din lume nu cred că ar putea epuiza prezentarea şi exemplificarea felurilor de smerenie posibile. În scrierile despre vieţile şi experinţele Sfinţilor vom întâlni deseori folosită expresia de „adâncă smerenie”, fiind vorba cu alte cuvinte despre o mai mare sporire a sufletului în simţirea tainică a prezenţei şi lucrării Domnului Dumnezeu în lume; am putea spune că este vorba despre o vedere mistică a Lui Dumnezeu, de o iluminare adică, chiar de vederea duhovnicească ce culminează în uimire şi extaz. Mult prea uşor ne „jucăm” astăzi cu aceste cuvinte de rostirea cărora buzele noastre păcătoase ar trebui să se ruşineze cu temere şi cu sfială. Smerenia este cununa de pietre scumpe a Dumnezeirii Adevărului-Hristos Care a venit în lume şi l-a biruit pe diavol şi a călcat moartea cea veşnică: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29); şi tot în Sfânta Scriptură scrie: „cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Mt. 23, 12)

În vremea noastră, din lucrarea diavolului (prin cei trei mari uriaşi pierzători ai sufletului omenesc – trândăvia, nepăsarea şi neştiinţa), din ignorarea şi dispreţuirea sfintelor porunci ale Lui Dumnezeu prin lepădarea gândului la moarte, îndemnul la smerenie a devenit cu totul de neînţeles şi lipsit de orice relevanţă sau putere de convingere. Cum să te smereşti dacă n-ai ajuns la cunoaşterea de Dumnezeu ? Cum să te smereşti dacă n-ai ajuns la vederea propriilor păcate ? Cum să te smereşti dacă nu vrei şi nu te străduieşti să simţi şi să trăieşti în Duhul Adevărului: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps. 50, 12), „Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10), lipsit fiind de harul credinţei de la Duhul Sfânt şi de fiorul temerii de Dumnezeu precum spune şi Iisus, Fiul lui Sirah: „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Sir. 1, 14) sau, precum zice şi vorba din bătrâni: „Cu frica de Dumnezeu se abate omul de la rău” (Părintele Cleopa Ilie). Dacă vom încerca să cercetăm înţelesurile expresiei de „smerită-cugetare” vom observa că aceasta reprezintă opusul părerii-de-sine, potrivnicul înălţării minţii, varianta alternativă la bizuinţa-pe-sine, precum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară” (I Tim. 6, 7), „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul Lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2, 8-9), înţelegând astfel şi cele ce Sfântul Apostol le scria corintenilor: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Cor. 4, 13). Iar dintre Proorocii cei din veac răsună tânguitor şi glasul Regelui David: „Iar eu sunt vierme şi nu om” (Ps. 21, 6). La rândul lor, avându-şi gândul la lucrarea smeritei cugetări duhovniceşti, Sfinţii Părinţi ai Bisericii rosteau unii către alţii un îndemn cu valoare de proverb pentru viaţa spirituală: „Nevoieşte-te şi lucrează ca şi cum ai trăi o mie de ani, dar roagă-te şi priveghează ca şi cum ai muri mâine !”. Cu alte cuvinte, smerita cugetare este acea lucrare a minţii care cultivă virtutea smereniei în mod sistematic, ca şi exerciţiu ascetic interior de disciplinare, ordonare şi selectare a gândurilor. Dar pentru sfinţi, smerenia pe care au luat-o de bunăvoie asupra lor nu a avut niciodată vreun capăt la care ei să se oprească în lupta pentru mântuire, drept pentru care au înaintat din ce în ce mai adânc pe calea nevoinţelor, sporind evlavia prin înmulţirea lacrimilor, dobândind în acest fel umilinţa – înţeleasă şi trăită ca un adevărat „abis de semerenie” .

Despre această stare de umilinţă, învăţătura filocalică are sute sau poate mii de pagini scrise însă nu atât cu cerneală, cât cu lacrimile sfinţilor care au plâns mai mult păcatele lumii decât pe cele ale lor: „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142, 2), „Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, în balanţă toţi împreună sunt deşertăciune !” (Ps. 61, 9), „Nimicnicie vor fi anii lor” (Ps. 89, 5). Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi faptul că starea de umilinţă are o caracteristică aparte şi anume ea poate fi publică. Dintr-un anumit punct de vedere smerenia poate fi înţeleasă şi ca un act de dreptate prin respectarea poruncilor Lui Dumnezeu; în acest sens ea este o taină a fiecărui suflet în parte; nu poţi distinge prea uşor un om cu adevărat smerit de un simplu om obişnuit (care are şi bune şi mai puţin bune); ceea ce te poate ajuta să-i deosebeşti este tocmai cercetarea faptelor lor; pentru că doar virtutea smereniei poate aduce sufletul în stare de pace, de mulţumire, de corectitudine, de prietenie; cel smerit e grabnic săritor în ajutor, e blând şi răbdător; iată, acestea sunt caracteristici sufleteşti care definesc smerenia; precum şi cuvântul bun, purtarea cumpătată, grăirea măsurată, absenţa oricăror vorbe uşuratice sau putrede – tot atâtea semne care ne arată că acel om nu vrea să-L piardă pe Dumnezeu din mintea şi din inima Lui. Pildă în această privinţă îl avem pe Sfântul Prooroc Moise, văzătorul-de-Dumnezeu, mahnit de poporul cârtitor care – deşi ieşise în chip minunat din Egipt, totuşi se temea că Faraon cu oastea sa îi va ajunge şi îi va omorî pe toţi (Ieş. 14, 10-13): Moise şi-a îndreptat tăcut privirea către cer aşteptând semn de la Dumnezeu. Şi glas s-a auzit: „Ce strigi către Mine ?” (Ieş. 14, 15) Aşteptând încrezător porunca divină, Moise îşi intensifica rugăciunea lăuntrica într-o profundă stare de umilinţă pentru păcatul poporului care cârtea la adresa Domnului Dumnezeu cu nemulţumire şi neruşinare – asta după ce văzuseră plăgile lui Faraon !... „Atunci a zis Domnul către Moise: Moise, ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării şi desparte-o !” (Ieş. 14, 16). În acest context, putem deduce din cuvântul Apostolului – „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. 15, 1) – că una dintre lucrările smeritei cugetări este tocmai această suportare şi îndurare cu răbdare, cu calm şi cu blândeţe a slăbiciunilor şi neputinţelor celor de lângă noi. Propriu-zis, smerenia cea plină de umilinţă este o lucrare duhovnicească ce nu are nimic de a face cu mentalitatea şi cu vocabularul pietist. În ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, virtutea umilinţei înţeleasă ca adânc de smerenie s-a manifestat „cu putere şi cu slavă multă” mai ales în cazul unei pleiade aparte de sfinţi nevoitori cunoscuţi îndeobşte sub numele de „cei nebuni-pentru-Hristos”; anume acei ostaşi duhovniceşti ce au luat asupra lor de bunăvoie crucea unei „nebunii” care nu e din lumea aceasta: să flămânzeşti ziua şi noaptea, să dormi prin peşteri sălbatice sau colibe improvizate ori prin cine ştie ce ascunzişuri nebănuite, să umbli gol complet sau doar înfăşurat în zdrenţe - şi toate acestea pentru ca astfel să rabzi ocara şi dispreţul celorlalţi doar pentru că îţi păstrezi intactă libertatea de a sluji neîncetat Lui Hristos Dumnezeu pe această cale, în special, prin rugăciunea neîncetată a inimii. Literatura de specialitate abundă de relatări despre astfel de vajnici ostaşi ai Duhului Sfânt, precum: Sfântul Simeon din Emesa (sec. VI), Sfânta Isidora din Egipt (sec. VI), Sfântul Andrei din Constantinopol (sec. X), Sfântul Isidor din Rostov (sec. XV), Sfântul Vasile din Moscova (sec. XVI), Sfântul Teofil din pustia Kitaev (sec. XIX), Sfântul Toma din Siria şi Sfânta Xenia din Sankt-Petesburg - iar lista cu numele acestor mari trăitori ai misterului îndumnezeirii firii omeneşti prin purtarea cu deplin curaj a Crucii ar putea continua mult şi bine. Pentru a înţelege miezul acestei harisme speciale care este nebunia-pentru-Hristos (asumată şi trăită ca cea mai înaltă formă de umilinţă duhovnicească) , trebuie să ne amintim de uimirea Sfîntului Antonie cel Mare atunci când Dumnezeu i-a descoperit măsura sporirii duhovniceşti a curelarului din Alexandria şi a soţiei lui (precum şi cea a oierului sau cimpoierului pomeniţi în alte locuri din „Vieţile Sfinţilor”) – toţi aceştia nefiind monahi totuşi duceau viaţă duhovnicească pentru Dumnezeu la o înălţime asemănătoare pustnicilor. Astfel de exemple nu vor putea fi înţelese niciodată de cei care văd în Dumnezeu doar pe Cel Care i-a creat şi Care prin aceasta dator este să le satisfacă cererile şi pretenţiile de natură economică şi administrativă şi să le dea cu dinadinsul deplină sănătate şi belşug de prosperitate.

Treptele nevoinţei sunt pe măsura străduinţei fiecăruia în lucrarea postului şi rugăciunii. Să nu uităm însă că nici viaţa lumească, plină de încercări şi marcată deopotrivă atât de oportunităţi cât şi de privaţiuni, nu este lipsită de propriile ei umilinţe – unele dintre acestea având chiar un impact deosebit de dur asupra sufletului: un eşec, o nenorocire, o pagubă, un accident, un dezastru sau o catastrofă, o hotărâre greşită în viaţă – toate acestea de multe ori asemănându-ne Sfântului şi Dreptului Iov cel mult-pătimitor întru adevărata cunoaştere de sine. Astfel de lucruri nu ar trebui prea iute trecute cu vederea, pentru că sunt pedagogice, precum zice Scriptura: „adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 20). Această formă de nevoinţă (nebunia-pentru-Dumnezeu) deşi de multe ori văzută ca împinsă la extrem de ochii celor neiscusiţi, reprezintă una dintre căile de vieţuire care a dăruit cerurilor multe stele strălucitoare înălţate pe bolta duhovnicească a Bisericii. Fără astfel de valori umane de netăgăduit, Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie nu ar mai fi avut nici o relevanţă în sânul societăţii contemporane – şi aşa confuză şi mult distanţată de cuvântul Lui Dumnezeu. Tocmai de aceea fugind de umilinţă, neînţelegându-i sensul şi rostul, ajungem să ne izbim de adevărul proverbului bătrânesc: „când nu te smereşti tu, te smereşte viaţa”. În zadar fugi de umilinţă toată viaţa, pentru că la urmă tot te găseşte Dumnezeu atunci când trebuie să ţi-o arate ca s-o guşti. Nu degeaba Sfântul Ioan Iacob Hozevitul viersuieşte în poeziile sale (adunate în volumul „Hrană duhovnicească”): „Căci din apa umilinţei au băut în viaţă sfinţii”. Aşadar starea de umilinţă plină de harul smereniei este apogeul apropierii omului de Dumnezeu din propria sa dragoste şi dorire, necondiţionat, neobligat şi neconstrâns: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Şi tocmai de aceea „Vieţile Sfinţilor” sunt pline de asemenea ecranizări literare duhovniceşti despre sfinţi văzuţi de ochii lumii doar ca nişte simplii trăitori prin obşti de călugări sau prin pustietăţi (ori chiar şi în lume – dacă ar fi să ne amintim fie şi numai de acea femeie care slujea într-un han încălţată cu pantofi plini de cuie pentru a se împotrivi ponirilor plăcerilor trupeşti, muncind ca să-şi crească cei trei copii ai ei feriţi de nelegiuirile lumii)... cu cât adânc al inimii putem şi noi să exclamăm odată cu Psalmistul: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne” (Ps. 138, 14), „toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 25) „şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale !” („Sfinţirea cea Mare a apei”).

Rădăcina ultimă a acestei umilinţe fără seamăn este de fapt îndelungă răbdarea Lui Dumnezeu pentru păcatele nemăsurate ale oamenilor, izvorâtă din nemărginirea iubirii şi doririi Lui de a ne mântui. În sufletul nostru, această mult-binecuvântată stare de umilinţă nu poate să se ivească decât din multa rugăciune îndelungată prin înmulţirea psalmilor şi prin stăruirea în săvârşirea necontenită a pravilei personale: „Împărătesei Celei alese mai înainte de veci Îi serbăm noi cu credinţă şi cu umilinţă Acoperământul Ei cel întru-tot-luminos” (Icosul I al „Acatistului Acoperământului Maicii Domnului”). Degeaba ne-am imagina că ar fi nevoie de vreo tehnică inginerească anume pentru a ajunge la această treaptă duhovnicească; mintea şi inima sunt singurele ancore sufleteşti care se pot înfinge adânc în Dumnezeu pentru ca sufletul să primească liniştea şi pacea de la Duhul Sfânt. Să nu uităm că cei mai mulţi dintre noi adresăm rugăciuni Lui Dumnezeu în mod negustoresc – „dă-mi”, „fă-mi”, „vreau”, „îmi trebuie” şi „aş mai vrea” şi „am văzut şi aceea” şi „vreau şi cealaltă” – totul ca la supermarket sau ca la târgul de oferte. O fi şi acesta un chip al rugăciunii... dar sigur nu-i dintre cele ce Îl mulţumesc pe Dumnezeu. Poate ar fi cazul să ne amintim de cuvintele Lui Hristos din predica de pe munte: „cine este omul acela între voi care, de-i va cere fiul său pâine, el îi va da piatră ? Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe ?” (Mt. 7, 9-10), „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Mc. 11, 24), „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Mt. 6, 32), „Nu ştiţi ce cereţi” (Mt. 20, 22), „Când vă rugaţi, ziceţi «Tatăl nostru»” (Lc. 11, 2). Ca să nu mai vorbim de faptul că în realitate rugăciunea ar trebui să facă parte integrantă din viaţa şi fiinţa noastră: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17)

Un alt aspect care ţine de delicateţea cuvenită săvârşirii rugăciunii, este cel care se referă la poziţia necesară trupului aflat în rugă pentru a aduce umilinţa: fie în genunchi, fie în picioare, cu faţa la pământ sau cu mâinile ridicate, îmbrăcat cu sac şi acoperit de cenuşă precum ninivitenii sau cu cămaşa sfâşiată ca şi Iov oarecând. Pentru vremea noastră, în condiţiile de progres tehnologic urban agresiv realizat în societatea contemporană, cel mai curat am putea să ne rugăm în timpul nopţii, în intimitatea căminului familial sau între zidurile chiliei ori cel mai bine în biserică, la rugăciunea de obşte. Ce ar mai trebui ştiut (şi s-a pierdut din vedere) este şi faptul că rugăciunile cele mai plăcute Lui Dumnezeu sunt cele făcute la lumina candelei sau a lumânărilor, în faţa Icoanei, în mireasmă de tămâie şi înveşmântat cuviincios (cum ar fi capul acoperit pentru femei, ca semn de respect faţă de Maica Domnului şi faţă de Sfinţii din Icoane), în linişte profundă, în tăcere adâncă sau chiar şi în şoaptă, cu evlavie, cu răbdare , cu luare-aminte, îngrijindu-ne anume să nu ne lăsăm deranjaţi şi tulburaţi de preocupări lumeşti în timpul rugăciunii pentru ca să o putem duce la bun sfârşit, oricât ar dura – fie o jumătate de oră , fie un ceas întreg sau chiar şi jumătate din noapte, până când neputinţa firii trupeşti şi nevoia de odihnă îl face pe nevoitor să pogoare cu mintea de la cele cereşti la cele pământeşti. Aşadar, la rugăciune „toată grija cea lumească să o lepădăm” (Heruvicul). Aşa ne vom aduce aminte să cerem „sfârşit creştinesc vieţii noastre, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată” de la Hristos – fără frică, fără spaimă, fără teamă dar cu fiască şi sfântă sfială, că am putea pierde nădejdea mântuirii prin neglijenţă sau prin nepăsare. De aceea este nevoie de atenţie, pentru ca să nu ni se despartă mintea de Dumnezeu, ci pentru a rămâne pururea cu El precum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti” (Ef. 5, 19) şi „şi aşa pururea cu Domnul vom fi !” (I Tes. 4, 17).

În rugăciunile de umilinţă putem găsi elemente care să ne familiarizeze din timp pentru vremea întâlnirii cu Hristos Cel Înviat, pentru ca să nu mai reacţionăm anarhic şi îngoziţi la semnalul morţii, aşa precum fiarele sălbatice ţinute în captivitate, speriate şi hăituite. În „Pateric” ni se povesteşte despre un sfânt părinte care aflat pe patul de moarte râdea din toată inima, văzându-i pe ucenicii săi deopotrivă de speriaţi şi de uimiţi de veselia pe care el o simţea la sfârşitul vieţii sale. În loc să le ofere cuvinte testamentare şi maxime duhovniceşti de întărire, bătrânul le-a răspuns: „râdeam pentru că vă temeți toți de moarte și am mai râs pentru că nu sunteti gata. Am râs pentru că de la osteneală merg la odihna”. Zice Scriptura: „Nu plângeţi după mort şi nu-l bociţi” (Ier. 22, 10) căci „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15, 22). Sfârşitul nostru îşi află cununa tot prin cuvântul Scripturii: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă şi rămâi întru porunci” (Sir. 28, 6). De-a pururea cugetarea la moarte ne fereşte de rău pentru că teama de a-L nu supăra pe Dumnezeu este începutul iubirii desăvârşite pentru El.

De aceea, aceste rugăciuni de smerită cugetare cuprinsă în volumul de faţă nu sunt propuse rugătorilor pentru ca aceştia să înceapă să stoarcă nenumărate ştergare de lacrămi, nici nu au intenţia de a stârni un „curent al elitei plângăcioase”. Nu ne dorim defel o Ortodoxie lacrimogenă, pietistă, ridicolă şi izolată de realitate, ruptă de bunăstarea şi de progresul tehnico-ştiinţific proprii veacului nostru. Aceste rugăciuni urmăresc să formeze creştini ponderaţi, cu inimă caldă, neîmpietrita, atentă la tot ceea ce înseamnă hazard, şoc, surplus de avutie provenit din lăcomie şi avariţie, libertinaj greşit înţeles şi rău asumat, miraj seducător şi mincinos, dar depăşit fără agitaţie, printr-o gândire înţeleaptă , în stare să deosebească sacrul de profan şi binele de rău. Oare cum ne stă atunci când ne trezim că ne apucă spaima de cipul biometric încorporat în paşaport sau în cartea de identitate sau în permisul de conducere auto – toate acestea fiind simple făcături de mâini omeneşti, lăsate tot prin îngăduinţa Lui Dumnezeu („Au nu se vând două vrăbii pe un ban ? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi !”- Mt. 10, 29-30) dar în schimb minimalizăm şi ignorăm total pericolul social şi primejdia morală a libertinajului generalizat din toate domeniile, care tinde să distrugă până şi cele mai curate minţi şi calde inimi de prunci, atentând virulent la fecioria inocenţei proprie sufletului de copil, ca să nu mai pomenim de efectele desfrâului generalizat al plăcerilor trupeşti devenit o adevărată industrie în societatea contemporană globalizantă-zisă creştină-, împinsă la extrem pe scară planetară şi proiectată intenţionat parcă pentru distrugerea familiei ca şi piatră de temelie a societăţii umane. Lipsa de rugăciune este cel mai periculos cip pentru ortodocşi, lipsa de post , lipsa de spovedanie, de împărtăşanie, de comuniune cu Duhul Sfânt în lucrare - iar noi ne plângem că decădem şi că Dumnezeu nu ne ascultă ! ... Opriţi haosul cu rugăciunea !, înapoi la poarta Raiului !, fuga la filele Sfintelor Scripturi !, să primim iarăşi ca mântuitoare învăţătura relevată a Lui Iisus Hristos despre împărăţia Lui Dumnezeu: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” (In. 18, 36)

Abia atunci când vom îngenunchea din nou la picioarele Lui Hristos-Prunc în braţele Preacuratei Sale Maici, pururea-Fecioara Maria, vom avea mai puţine încercări, mai puţină tristeţe şi mai multă bucurie. Abia atunci când vom cere din nou ajutorul Sfinţilor Îngeri păzitori nu vom mai cădea prea uşor la vreme de ispită. Când ne vom aminti că omul este „umbră” (Ps. 38, 9), „vis” (Iov. 20, 8), „nor uşor” (Is. 19, 1), „ca pânza de păianjen” (Ps. 38, 15), „ca iarba zilele lui, ca floarea câmpului” (Ps. 102, 15) şi astfel ne vom gândi şi la moarte, o vom primi ca pe o trecere necesară intrării în veșnicie, nu ca pe ceva groaznic: ,,Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (In. 12, 24). Să învăţăm umilinţa duhovnicească nu ca pe o jignire, ca pe o degradare faţă de cei din jur, ci să vedem în ea acea cale de a ne apropia atât de mult de Dumnezeu încât să ne unim cu El şi astfel să-L cunoaştem cu adevărat, rugându-L să ne primească iarăşi ca pe nişte fii ai Săi iubiţi, dornici de mântuire: „şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8). Dar cel mai important este să primim de la Dumnezeu răspunsul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău !” (Mt. 25, 21); iar pentru a putea înainta pe drumul mântuirii , avem nevoie de cuvântul Mântuitorului: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea !” (In. 16, 33) căci „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc. 11, 28).

Rugăciunea este lucrarea tuturor creştinilor râvnitori, osărduitori pe ogorul mântuirii sufletului, cu nădejdea că prin ea va creşte numărul celor cu adevărat iubitori de Hristos, aşa precum la începuturile sale „Biserica sporea prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fapte 9, 31) atunci când „cei ce au primit cuvântul lui Petru s-au botezat şi s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41). „Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosului ! Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine, păcătosul ! Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă ! Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă !” (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi