vineri, 29 august 2014

Puterea de a dărui

Suprema iubire este iubirea dumnezeiască, de a dărui oamenilor viaţa veşnică – „şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. (Troparul Învierii)


Darul Duhului Sfânt este puterea dăruită oamenilor în lucrarea de mântuire în cele şapte Taine ale Bisericii. Darurile sunt atât materiale cât şi spirituale. Darurile materiale cuprind daruri făcute din dragoste de aproapele, filantropie sau binefacere. Darurile sufleteşti sunt cele faţă de copii, rude, prieteni, şi persoane dragi apropiate. Darurile spirituale sunt cele care cuprind ajutorul la vreme de necaz, sfaturi, compasiune, ataşament, consolare, poveţe, îndemnuri şi cuvinte care să aline o suferinţă. La darurile spirituale avem: implementarea educaţiei sănătoase, educaţia intelectuală despre religie, aprofundarea credinţei şi educaţia religioasă pe termen lung care are ca scop dobândirea celui mai de preţ dar- cunoaşterea lui Dumnezeu.

Darul cel mai de preţ oferit lui Dumnezeu de către om este inima sa: „Dă-mi fiule inima ta...” (Pildele lui Solomon 23, 26). Lucru foarte greu de împlinit dacă ţinem cont de cuvântul Mântuitorului – „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20) . La toate acestea arta de a dărui este legată de calităţile umane care îşi au rădăcina în Dumnezeu, de la Care ne vine sufletul, şi de aceea ele ne îndumnezeiesc: bunătatea, blândeţea, smerenia, compasiunea, omenia, sentimentele. Dacă inima nu este înnobilată de arta de a iubi, nu va putea niciodată dărui. Iubirea ca virtute teologică este maica milosteniei, iar milostivirea ne poate ajuta să dăruim.

Niciodată nu vom reuşi să iubim doar pentru un moment. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus: „cine nu iubeşte o clipă sau încetează măcar o clipă a iubi, de fapt n-a iubit niciodată”. Nu ai inimă bună, nu ai pe Duhul Sfânt. Spune Sfântul Apostol Pavel: „Cine are inimă bună să cânte psalmi” (Iacov 5, 13), adică să-L laude pe Creator.

Este arta iubirii de a dărui mereu rugăciune, şi a primi har, Duh. În arta dăruirii trebuie să ţinem cont că a dărui este o faptă a credinţei: „credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2, 20) – şi invers. Dar arta dăruirii este menţionată în Scriptură ca fiind ceva săvârşit de la care nu aştepţi plata oamenilor sau slava lumii. În ascuns faci şi în ascuns iei plată; pentru cele ce sunt la vedere ne luăm plata pe pământ. De aceea trebuie să nu trâmbiţăm faptele noastre înaintea oamenilor. Aici catalogăm filantropia creştină ca artă de a dărui numită milostenie, pomană sau milă creştină, cu un singur scop – ca act de binefacere. Spune Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie: „Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ? ” (Matei 7, 11). Dumnezeu are darul suprem care nu poate fi cântărit: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? ” (Matei 16, 26).

În ordinea referatului biblic, Dumnezeu ne-a dat mult mai multe daruri decât am putea noi să-L răsplătim prin a-i dărui dragostea şi iubirea noastră creştină, exprimată prin credinţă şi rugăciune curată din inimă. Lumina necreată – cel mai mare dar, izvorul de energie a soarelui şi luminătorilor cerului din Univers, cerul şi pământul atât ca parte văzută cât şi nevăzută: hidrosferă, litosferă, şi îngerii cu cerurile cerurilor. Apoi darul Duhului Sfânt, Care Se purta peste genune, peste ape şi întuneric, făcând din materia goală şi netocmită minunata lume cu tot ce mişună în ea – păsări, peşti, dobitoace, ierburi şi pomi de tot felul, - acest rai pământesc dăruit nouă pentru a vieţui în el şi a-l folosi în armonia vieţii pe pământ.

Lumina pe care o percepem azi în fotoni şi ne bucurăm de ea cu fiecare zi şi noapte, vine ca un răspuns la toate întrebările minţii umane, ca dar făcut regelui creaţiei – omul. Lumina cunoştinţei şi a ştiinţei, lumina priceperii care vine din Scripturi, - şi acestea sunt daruri pentru om. Însă mai presus de toate - Cel Unul Născut, prin Care toate s-au făcut, „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Crezul) – iată măsura darului Dumnezeiesc: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16)

Am consemnat toate acestea pentru a arăta că cele făcute de Dumnezeu se oglindesc în dragostea de creaţie. O singură floare dăruită cuiva este o picătură de Rai, de iubire Dumnezeiască. Dar toate frumuseţile naturii la un loc, inclusiv aerul pe care-l respirăm şi izvoarele apelor din care ne adăpăm setea biologică ne duc cu gândul atât la „apa vieţii”, darul Sfântului Botez, cât şi la Euharistia Liturgică, supremul dar al iubirii divine, mâncarea Trupului şi Sângelui Dumezeiesc, lucru nemaiîntâlnit în nici o altă religie a lumii. Izvor suprem de iubire, Care pe toate le binecuvintează, Cel Bun şi de oameni Iubitorul, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt – „pentru că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt” (Rugăciunea Amvonului).

Tocmai de aceea consider că greul suprem în religia iubirii, a Harului lui Hristos, este această poruncă foarte greu de îndeplinit în zilele acestea când credinţa a slăbit: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34); „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. ” (Ioan 13, 35). Darul cel mai de preţ – milostenia, a dărui bucurie, bunătate şi sentimente calde, a fi alături de „cei mai mici fraţi ai Mei” – întru acestea „Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Proverb: „cine pe aproapele ajută, pe Dumnezeu împrumută !”.

Luminează Doamne întunericul inimilor noastre pentru a învăţa să iubim şi să dăruim cele trecătoare în schimbul celor veşnice nepieritoare: „unde furii nu le fură şi moliile nu le strică”! (Matei 6, 19)