marți, 2 septembrie 2014

Simțeam ca un copil... Judecam ca un copil...

„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.” (I Cor. 13, 11)


Îmi povestea bunica o poveste cu Dorcalapăr şi cu zmeul şi cu balaurul cum a furat o fată şi a avut nouă alune fermecate şi când le trantea de pereţi se deschidea câte o uşă fermecată. Nu mai ţin minte povestea aia, dar cu aceeaşi poveste m-a adormit vreo şapte ani de zile. Dacă vreţi să mă credeţi, am păţit exact ca măicuţele de la Agapia când spunea Părintele Nicodim Măndiţă aceeaşi predică şi ele nu o înţelegeau. Cea mai frumoasă poveste pe care am învăţat-o de la ea de mic copil era cu cei doi băiţei, cu Gheorghe şi cu Cucu, care în momentul când s-au rătăcit ei prin pădure şi vrăjitoarea le-a astupat cărarea sau păsările, nu ştiu cum, le-au mâncat urmele, cum au împrăştiat ei firimituri de pâine ca să ştie pe unde să se întoarcă, el s-a prefăcut în pasăre şi celălalt s-a prefăcut în pasăre şi de atunci cucul îşi strigă numele în sensul că ei chiar dacă sunt amândoi şi îi cheamă diferit, unul îl strigă pe celălalt: cucu? Adică unde o fi, iar celălalt răspunde cucu adică sunt aici, găseşte-mă şi a apărut legenda cu cucul, de ce cântă primăvara; după aia, iar o poveste frumoasă, care mi se pare că o fi de prin Fraţii Grimm, cu doi băieţei cum se duc şi-i prinde o vrăjitoare care voia să-i mănânce şi le dă de mâncare ca să se îngraşe că erau slabi şi ei nu voiau să mănânce şi i-au zis vrăjitoarei că nu ştie să se puie pe lopată şi au băgat-o în foc şi au închis portiţa la cuptor; cu poveşti din astea, am rămas cu ele şi am crescut până m-am făcut mare.

Dar era frumos, adică erau câteva chestiuni foarte interesante din vremea copilăriei mele, care, vreau să spun că îmi pare rău că astăzi nu mai sunt, pentru că ar fi fost o chestiune excepţională - dacă nu dădeai bună ziua pe drum te spurca omul de la distanţă şi te făcea în tot felul, te educa cetăţeanul, cel ce trecea pe stradă te educa: „Măi, da’ tu eşti atât de nesimţit, te-a făcut tat-tu de prost, nu ştii să dai bună ziua la un om bătrân. Da’ unde te trezeşti în satul ăsta? Unde ţi se pare că eşti?” Adică, ei te avertizau.

Dacă era vremea şi venea Paştile, mergeam la împărtăşit, ne strângeam mai mulţi băieţi, mergeam la denii, chiar dacă eram copii, eu prin clasa a Vl-a, a VIl-a mergeam la denii, eram expert în citit la strană şi în umblat la biserică; eram cel mai tare din clasă, să aud a doua zi băieţii că am zis Psalmul 50 sau Crezul sau am zis ceva acolo, din carte de la biserică. Îl pomenesc la adormiți pe domnul Tironeac, cântăreţ de când eram eu copil şi m-am născut şi pană acum un an, doi, când a murit de un cancer, săracu’. O viaţă întreagă a cântat la biserică.

Era o fericire era când scăpăm cu copiii în hoardă la biserică, pentru că eram liber. Aveam două preocupări, la biserică mă duceam ca să citesc la strană - ca să fiu văzut că am citit la strană, să vadă lumea că sunt om credincios, adică sunt educat bine, băiatul mătuşii Maria, aşa spuneau toţi: Vezi, mătuşa Maria l-a crescut, mamă-sa a murit, vezi ce frumos l-a educat? Uite ce a putut să scoată o femeie bătrână din el, în sensul că ea mă ţinea tot timpul din scurt ca să fiu educat, iar al doilea motiv pentru care eu mă duceam la biserică, am avut o pasiune, nu ştiu dacă astăzi aş mai avea-o dacă aş fi în lumea laică, dar la vremea respectivă, până la intrarea în mănăstire, mie îmi plăcea să cumpăr lumânări şi să aprind pe toate mormintele. Dacă în noaptea de înviere vedeam că sunt morminte unde nu a aprins nimeni lumânări, cumpăram un pachet din ăla de 100 de bucăţi, şi pe fiecare mormânt puneam: lasă să vadă că a venit şi la dânsul cineva şi că nu e singur. Odată bunica mi-a spus:

- Vezi, măi, că poate a ieşi mortu’ şi ţi-a trage o cleapşă peste cap şi te-a întreba: Da’ ce-mi aprinzi tu mie lumânări dacă nu mă cunoşti cine sunt?

- I-am explicat, n-are de ce să se supere, din contra, lui îi este ruşine când vede că ceilalţi au lumânări aprinse şi el nu. Crede că a venit şi la el cineva. Aveam nişte mentalităţi populare.


După ce am terminat armata şi am ajuns mare şi am terminat bacalaureatul şi am terminat liceul şi am început să lucrez, după aia, lucrul cel mai frumos ce-mi rămâne din sat sunt horele, balurile, am fost la toate, am umblat la toate doi ani jumătate, jumătate de zi eram la biserică, jumătate eram la căminul cultural, jumătate de noapte eram la priveghere, jumătate eram la bal. Asta era, eram ca ăla de duminică de la Evanghelie care vrea să intre în biserică cu bârna de-a latul, adică nici cu mamona nu mă stricam, nici de Dumnezeu nu mă lăsam. Dar plecam dimineaţa la 7 la mănăstire la Putna că acolo umblam tot timpul şi acolo ne rugam că aveam duhovnic pe părintele Pamvo, v-am spus că l-am cunoscut şi m-am spovedit la el imediat după ce am venit din armată din 1986, iar după ce se termina Sfânta Liturghie, la ora două, în loc să trec pe acasă să mănânc, mă îmbrăcam frumos şi de la biserică mergeam direct la horă şi mai ajungeam acasă seara la şase, rupt de foame, rupt de oboseală după patru ore de jucat acolo, de muzică, de dans.

Iar ce era frumos că atât la horă cât şi la bal, mama venea cu fata frumos, ţi-o dădea în primire, sărutai mâna mamei fetei pentru că-ţi dădea voie să joci fata şi după ce o jucai, o duceai frumos la mamă-sa, mulţumeai frumos, dar nu umblau fetele de capul lor, sau nebuneli din astea, obrăznicii. Pupai mâna fetei dacă voiai tu neapărat să o respecţi, dar nu să o pupi pe gură sau pe obraz, sau chestiuni de genul ăsta, aşa, mai obrăznicoase, cum sunt în ziua de astăzi. Iar la bal, la fel, venea mama cu fata, şi dacă voiai să o joci, îi plăteai frumos intrarea şi balul ăla era numai a ta, şi dansai cu ea, plăteai la muzică, mă rog, cum era, 5 lei să-ţi cânte o melodie care-ţi place, era o chestiune a tinereţii.