vineri, 25 iulie 2014

Urcuşul duhovnicesc prin post şi rugăciune


„Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.” (Mt. 4, 2)

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Ps. 140, 2)

„Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc !” (Ps. 103, 5)



Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că urcuşul duhovnicesc pe scara nevoinţelor desăvârşirii începe cu treapta făptuirii morale (sau a împlinirii poruncilor dumnezeieşti) şi continuă cu cea a contemplării naturale a tainelor zidirii revelatoare de sensuri. De odihna duhovnicească au parte doar acei aleşi ai Lui Dumnezeu care au ajuns la apogeul strădaniilor sau pe culmea eforturilor săvârşite pentru Dumnezeu, dobândind astfel neîncetata şi pururea-fericita sălăşluire a minţii în cer – precum spune Sfântul Simeon Noul Teolog în „Filocalia” (vol. 6)

Cea mai înaltă şi aspră măsură a înfrânării prin postire a împlinit-o Domnul Iisus Hristos Însuşi – „nici mâncând, nici bând” (Mt. 11, 18) - , precum zice Scriptura: la urmă „El a flămânzit” (Mc. 11, 12). Pentru noi, creştinii, perioada de post este cea mai folositoare de suflet, după cum arată învăţătura patristică: „Postul este maica sănătăţii trupeşti şi sufleteşti” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur); postind, mintea poate fi curăţită şi primeşte ascuţime prin lipsirea trupului de aburii mâncărurilor grase şi prin împodobirea lui cu virtuţile înfrânării. Foarte mulţi, însă, sunt cei care se întreabă cât şi cum ar trebui să postim; altfel spus, cât ni s-ar cuveni să ne înfrânăm de la pofte pentru a fi ascultaţi de Dumnezeu. Dacă vom cerceta cu luare-aminte învăţăturile sfinţilor asceţi, vom descoperi că postul are trei trepte deosebite de urcuş duhovnicesc, legate direct atât una de alta, cât şi toate la un loc de lucrarea rugăciunii - prin urmare de măsura sporirii duhovniceşti.

Cea dintâi dintre aceste trepte ale urcuşului nevoinţelor spre mântuire este treapta pe care păşim, de regulă, toţi cei care ne putem numi „creştini practicanţi”, şi anume postul lacto-vegetarian, măsură împlinită prin înfrânarea de la mâncarea de carne (respectiv a oricăror produse obţinute prin prepararea cărnii sacrificate) şi prin consumarea doar a produselor de lactate şi brânzeturi. În perioadele de post consacrate ca atare de rânduielile Sfintei Biserici, dezlegarea la aceste produse se acordă prin pogorământ persoanelor afectate de boli cronice sau incurabile, precum şi bătrânilor şi pruncilor; duhovnicul fiecăruia în parte are puterea de a iconomisi şi chivernisi cu discernământul necesar această dezlegare, în funcţie de situaţie. Pentru a ne limpezi în această privinţă, Sfinţii Părinţi nevoitori din pustie ne învaţă că „postul este armă, nu virtute” („Patericul egiptean”) iar Sfântul Ierarh Vasile cel Mare precizează că „trup de trup se deosebeşte precum vreascurile de fier”. Pe de altă parte, Sfânta Scriptură însăşi ne arată că strălucirea harică a fiecărui nevoitor în parte se raportează la puterea spirituală şi sufletească pe care o depune ca efort personal pe calea mântuirii; de aceea şi răsplătirea în împărăţia Lui Dumnezeu se face pe măsură: „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor 15, 41) şi „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2); „alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor” (I Cor. 15, 41). Ca idee general acceptată în viaţa ascetică, se ştie că postul lacto-vegetarian nu duce mintea rugătorului pe înălţimile contemplaţiei duhovniceşti şi nici nu poate pretinde o desăvârşită curăţire de patimi; în orice moment nevoitorul poate fi pe neaşteptate ispitit de duhurile rele: „Când trupul nu este supus unei nevoinţe aspre, patimile se ascund în chip viclean”, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul în lucrarea „Războiul nevăzut”.

A doua treaptă de măsură a postirii este cea a vegetarienilor (persoane care nu folosesc niciodată în alimentaţie lactate sau brânzeturi). La unii ca aceştia putem mai uşor să descoperim un spor duhovnicesc, pentru că pe această treaptă de nevoinţă începe o curăţire mai profundă a minţii, printr-o stare sufletească de dispoziţie accentuată spre lucrarea rugăciunii (desigur, nu-i putem numi „vegetarieni” pe cei care se hrănesc cu vegetale doar pe perioada posturilor bisericeşti; vegetarian convins este numai cel care întrebuinţează permanent, pe tot parcursul anului, exclusiv produse vegetale). Hrana ca atare se poate înfăţişa sub diferite chipuri: legume (fie crude, fie fierte), rădăcini (de asemeni crude sau fierte) şi seminţe; în general hrana vegetarienilor este totuşi mâncarea gătită (aici avem în vedere nu informaţiile nutriţionale despre calorii şi celelalte, şi nici gradul de vitaminizare, ci faptul că hrana pregătită special a celor din categoria „vegetarienilor” se deosebeşte de alimentaţia mai aspră a „fructiferilor” şi „cerealierilor”, care sunt consumatori doar de boabe şi de seminţe crude sau înmuiate). Aceşti nevoitori se curăţesc mult mai uşor de patimi, au atenţie sporită la rugăciune şi sporesc repede întru trezvie deoarece, lipsite fiind de suportul îmbuibării pântecelui, patimile slăbesc în intensitate iar trupul dobândeşte o vitalitate spirituală deosebită iar sufletul o înclinaţie aparte spre rugăciunea minţii – şi de aceea vegetarienii fac degrabă trecerea de la rugăciunea rostită sau citită la rugăciunea minţii prin curăţirea văzduhului inimii de cugetele gândurilor şi de nălucirile imaginaţiei sau închipuirii.

A treia treaptă este a celor care folosesc hrană uscată – pesmeţi (care pot fi consumaţi fie uscaţi, fie înmuiaţi ori în apă uşor sărată, ori în apă cu puţin oţet) – aşa consideră aceşti asceţi că li se cuvine să se înfrâneze pentru Dumnezeu. Pe această treaptă, nevoitorul dobândeşte mult spor duhovnicesc, creşte în rugăciune şi trezvie – precum vedem în cazul faimoşilor pustnici egipteni din Tebaida, Nitria sau Skete, ajunşi la măsuri excepţionale de desăvârşire întru curăţia vieţii. Aici se ajunge foarte greu, după străduinţe, osteneli şi încercări mai presus de fire, precum zice Psalmistul: „genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului” (Ps. 108, 23) (desigur, pentru a fi considerat un astfel de ascet, nu ajunge să ţii această nevoinţă doar în perioada posturilor, ea trebuie să fie o stare permanentă de vieţuire). În inima unui astfel de nevoitor, de multe ori rugăciunea „se toarce” de la sine; unii dobândesc o aemenea curăţie a minţii şi a inimii încât primesc darul rugăciunii neîncetate şi desăvârşit curate în lăuntrul sufletului; numai că unii ca aceştia se vor confrunta cu primejdia înşelării prin ispitiri demonice – vedenii şi năluciri, voci şi sunete de glasuri, semne false şi întunecări ale minţii prin gânduri rele – căci puterile întunericului îi atacă prin „tunelul imaginaţiei” , căutând să pervertească raţiunile lucrărilor duhovniceşti ale minţii pentru a o abate de la rugăciunea curată la false „teologhisiri” şi „teologumene” („Patericul” abundă de asemenea cazuri în care bravii ostaşi duhovniceşti s-au luptat cu duhurile rele, unii biruind, iar alţii fiind biruiţi din cauza greşelilor săvârşite). În această privinţă, atât Sfântul Prooroc David, Regele lui Israel, exclamă: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime” (Ps. 55, 2), cât şi Sfântul Apostol Pavel, Dascălul neamurilor, avertizează: „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Ef. 6, 12).

O categorie aparte din rândul acestor asceţi „de vârf” o reprezintă „fructiferii” (cei care se hrănesc numai cu fructe – proaspete sau uscate) şi „cerealierii” (cei care se hrănesc numai cu grâu înmuiat, porumb, mei, linte, bob şi mazăre). Aceşti nevoitori îşi stăpânesc cu o deosebită uşurinţă atât trupul cât şi gândurile, şi sporesc cel mai uşor pe calea sfinţitei rugăciuni. Sunt foarte rari (pentru că nevoinţa este foarte aspră) dar bine-plăcuţi Domnului, şi de aceea harul Lui Dumnezeu lucrează mult mai intens pentru a le întări atât voinţa cât şi trupul. De altfel, să nu uităm însă cuvintele Marelui Vasile: „Nu a tuturor căsătoria, nu a tuturor călugăria; nu a tuturor obştea, nu a tuturor pustia”. Spun Sfinţii Părinţi că doar pe aceste trepte de postire putem întâlni cu adevărat revărsarea harismelor Duhului Sfânt în belşugul felurit şi excepţional al lor: darul rugăciunii neîncetate, darul lacrimilor, jertfirea pentru aproapele, dragostea de semeni, abisul smereniei, înainte-vederea (sau cunoaşterea lucrurilor încă neîntâmplate, prin descoperire sau pre-vestire de la Dumnezeu). Regula de aur a celor ajunşi pe aceste trepte în urcuşul lor duhovnicesc este (după cuvântul Sfântului Teofan Zăvorâtul) împotrivirea la lăcomie sau fuga de îmbuibarea pântecelui (hrana fiind dată pentru supravieţuire, nefiind un scop în sine, precum zice vorba din bătrâni: „Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim”). Iar ceea ce constituie grija lor de căpetenie este lepădarea clevetirii sau osândirii aproapelui, şi în general a oricărui cuvânt deşert aducător de răspândire a minţii de la rugăciune. Aceasta pentru că nevoitorii simt de îndată părăsirea lor de harul Duhului Sfânt. Şi de aceea au fost numiţi „armata de geniu a Bisericii”, călăuziţi fiind pururea de cuvintele de foc ale puterii Psalmilor: „Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele” (Ps. 140, 3), „pururea lauda Lui în gura mea” (Ps. 33, 1), „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta” (Ps. 87, 1), şi urmând întru totul îndemnului apostolic: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17) Într-o astfel de luptă îndârjită şi necruţătoare, gândurile rele sunt stârpite „din faşă” iar mintea păstrează pururea doar prezenţa Atotputernicului Dumnezeu. Chiar şi dintre aceştia – spune Sfântul Isaac Sirul – doar unul din generaţie în generaţie, „unul din zece mii care se silesc”, izbândeşte să urce pe treapta cea mai înaltă – hrănirea doar cu Trupul şi Sângele Domnului – „Mana Dumnezeiască” precum i s-a spus. Aici nici nu mai poate fi vorba de luptă, de ispitire la păcate grosolane; trupul este supus, cugetul desăvârşit smerit, totul devine prezenţă atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt şi rodire de harisme. Spre pildă stă cazul Sfântului Ioan, Pustnicul din Carpaţi, fost Episcop-vicar la Mitropolia din Kiev , care se întreba cu inocenţă în auzul tânărului frate Constantin Ilie (viitorul Arhimandrit Cleopa) de la Mânăstirea Sihăstria: „Cu ce am greşit eu oare astăzi, Doamne, de m-ai arătat oamenilor ?” Pe această treaptă, cea mai înaltă, rugăciunea nu se mai face cu limba sau cu gura, nici măcar cu mintea sau cu inima; ea devine „răpire”, „uimire”, „extaz” – când omul aude „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4). Sufletul este în cer , cu Dumnezeu: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). De altfel tot Sfântul Pavel a mărturisit: „Cunosc un om în Hristos, – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (II Cor. 12, 2-3). Aceasta este de fapt mărturia adevăratei înainte-vederi.

Din alt punct de vedere, nevoinţa postirii (practicată îndeobşte de creştinii obişnuiţi ai Bisericii Ortodoxe) poate fi „grea” sau „uşoară”. Postul este „uşor” atunci când ne hrănim (fie şi numai cu mâncare vegetală) ori de câte ori ne este foame sau simţim nevoia (din pricina neputinţei trupului); el devine „greu” atunci când mâncăm numai la ore dinainte stabilite (fie la amiază, fie la ceasul al nouălea – ora 15 d.a. , fie după apusul soarelui), în virtutea unei înfrânări precum cea practicată în sfintele mănăstiri, acolo unde masa se serveşte numai „de obşte” şi numai la momentul potrivit, hotărât prin acordul comun al vieţuitorilor mănăstirii. Există şi aşa-numitul „post negru” (măsură de înfrânare foarte grea şi deloc accesibilă oricui); aceasta implică absenţa oricărei alimentaţii şi hidratări pe parcursul unei zile întregi, sau chiar pe durata a două-trei zile (după puterea fiecăruia). Nevoitorul simte acum din plin „povara” folositoare a postului prin greutatea şi dificultatea unei asemenea nevoinţe, înţelegând cât de anevoios este de fapt drumul către limanul nepătimirii. După astfel de zile de post negru descoperim cât de mare trebuie să fie efortul de voinţă pentru a înainta în acest urcuş pe trepte mai înalte (contrar unor practici de asceză orientală care propun o „purificare” pe căi de cu totul alt fel decât calea creştină dumnezeiască).

Trebuie făcută o precizare: dacă este singură, dacă nu se face însoţită în chip nedespărţit şi neîncetat cu nevoinţa rugăciunii, atunci nevoinţa postirii nu are nici o valoare. Postul este legat de rugăciune precum sunt cele două feţe ale unei monezi; sau, degeaba ai ochiul ca organ trupesc – dacă îl acoperi, nu mai vezi nimic. Aşa şi cu postul: dacă nu îl umpli cu rugăciunea, el nu mai este „post”, ci devine „dietă” sau „regim de slăbit”.

Este foarte adevărat că printre creştinii noştri de zi cu zi, cuminţi şi credincioşi participanţi la viaţa liturgică a Bisericii, s-ar găsi probabil numeroşi râvnitori şi doritori de sporire duhovnicească, gata să alerge (precum albinuţele din floare în floare) de la un duhovnic la altul pentru a descoperi la ei harisme de genul, să spunem, „înainte-vederii”. Ar fi bine însă să înţelegem cu toţii că darul Duhului Sfânt nu este şi nu vine ca o răsplată a postului sau rugăciunii. Oamenii care s-au învrednicit de aşa ceva poartă nume precum Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Pahomie cel Mare, Teodosie cel Mare, Macarie cel Mare; altfel spus, astfel de bine-plăcuţi ai Domnului sunt rari şi în nici un caz nu vor trâmbiţa cu glas mare că ar avea asemenea daruri, pururea având în minte cuvântul Mântuitorului: „tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 6). Nu sunt de invidiat aceşti înalţi nevoitori; oricând îi poate pândi căderea angelică, „căderea în sus” (precum o numea Mitropolitul Antonie Plămădeală) sau căderea prin virtute; de aceea sunt siliţi să păstreze o asemenea trezvie încât să vieţuiască aproape îngereşte în toată vremea şi în tot locul. Şi deşi au dobândit asemenea virtuţi şi harisme extraordinare, totuşi se socot pe ei înşişi cei mai păcătoşi dintre oameni, neştiind vreo clipă cum că ar fi smeriţi, înainte-văzători sau făcători de minuni, ci pururea petrecând în rugăciune fierbinte pentru a primi mila Lui Dumnezeu. Avva Sisoe spunea ucenicilor săi pe patul de moarte: „Mai am nevoie de câteva clipe de viaţă pentru a pune început bun de pocăinţă”. Iar Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor : „am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Cor. 4, 13)

Numai aşa putem înţelege cât de important este postul, cât de mult îl poate apropia pe om de Dumnezeu, cât de mare este valoarea lui spirituală. Câtă vreme nu îl practică, societatea contemporană nici nu îi va pricepe rostul şi folosul. Nici nu se poate vorbi de „performanţe spirituale” sau de „vârfuri duhovniceşti” fără o lucrare serioasă şi responsabilă (înrădăcinată adânc în Sfânta Tradiţie a Bisericii şi întemeiată neclintit pe învăţăturile Sfintei Scripturi) a postului şi a rugăciunii. Lăsându-ne mânaţi de simpla curiozitate iscoditoare şi purtaţi de vinovate închipuiri trufaşe, încercând tot felul de „tehnici” şi „metode” (una mai „mântuitoare” decât alta !), ne-am putea trezi vreodată străini de adevărata Ortodoxie chiar în inima ei... Deosebirea capitală dintre un creştin-ortodox practicant şi unul doar „informat” este deosebirea dintre adăparea setei cu un pahar de apă rece, respectiv cu desenul unui asemenea pahar. Noi, cei de astăzi, tindem să ne asemănăm din ce în ce mai mult celui care se străduie să-şi potolească arşiţa cu desenul unui pahar plin cu apă. Ar fi mai bine să urmăm exemplul Psalmistului: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 1), „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce iei legământul Meu în gura ta ? De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie” (Ps. 49, 17-22), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Nu degeaba scrie Sfântul Isaac Sirul: „Nevoinţa şi lucrarea tinereţii sunt odihna şi folosul bătrâneţii” şi „adu-ţi aminte tu de Dumnezeu pe timp de pace, pentru ca Dumnezeu să Îşi aducă aminte El de tine la vreme de război !” („Filocalia”, vol. 10)

Recomandare Video: