sâmbătă, 20 septembrie 2014

Bogăţia materială şi îmbogăţirea spirituală

„Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea” (Ps. 61, 10)

„Unii se laudă cu căruţele, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru” (Ps. 19,8)

De la facerea lumii şi până astăzi, problema bogăţiei materiale a fost privită de către exegeţii vremurilor din toate punctele de vedere. Bogăţia poate fi atât un mijloc de poticnire, cât şi o cale de a străbate cerul prin milostenie până la Tronul Lui Dumnezeu. Problema bogăţiei trebuie abordată atât prin intermediul Sfintei Scripturi cât şi prin viaţa de zi cu zi. Toate sunt ale Lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu. Nu putem spune că gestionăm în lumea materială ceva ce ne-ar aparţine, căci toate sunt opera Creatorului: „Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Ps. 103, 29). Prin aceste cuvinte Psalmistul David evidenţiază mila şi puterea Lui Dumnezeu în ceea ce priveşte dragostea faţă de om: „Cel ce răsare în munţi iarbă şi verdeaţă spre slujba oamenilor” (Ps. 146, 8), şi „dă hrană la tot trupul”(Ps. 135, 25).

Privind în lumea Vechiului Testament întâlnim oameni pe care bogăţia nu i-a împiedicat în a fi bineplăcuţi Domnului; Avraam , Iacob, Lot, Iov, precum şi Iosif în Egipt au fost oameni înstăriţi care s-au bucurat de dragostea şi bunăvoinţa Lui Dumnezeu. Noi ne credem bogaţi şi stăpânitori de averi însă nu avem nimic în comparaţie cu Avraam şi Iov care aveau slugi cu brâie de aur şi turme nenumărate. Toate au fost însă lepădate de aceşti oameni cu o uşurinţă nemaiîntâlnită, nelăsând ca bunăstarea şi comoditatea traiului să intervină între ei şi Dumnezeu. Patriarhul Avraam părăseşte toate; îşi ia familia şi merge la locul în care a fost chemat de Dumnezeu, în ţinuturile Ţării Sfinte la „Stejarul Mamvri” : „Ieşi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-L voi arăta Eu” (Fac. 12, 1) Aici va avea cinstea de a se „întâlni” cu Sfânta Treime în chipul a trei tineri. Şi exemplul lui Iov este mai mult decât grăitor. Acesta a rămas fără copii şi fără toată averea sa, prin pizma şi prin lucrarea diavolului, însă îl binecuvintează pe Dumnezeu şi se hotărăşte să rabde totul, neavând nici un gând de împotrivire: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat !” (Iov 1, 21). Lepădarea de cele materiale este în acest caz totală. Nu acelaşi lucru putem spune şi despre personajul descris de Mântuitorul în parabola Fiului risipitor care cu îndrăzneală a cerut ceea ce i se ”cuvenea”, dar mai apoi: „şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” (Lc. 15, 13). 

Tânărul bogat care nu se putea leapăda de cele materiale pentru pentru a le dobândi pe cele veşnice, Îl întreabă pe Mântuitorul: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci ?” (Lc. 18, 18) Răspunsul Mântuitorului este însă categoric: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.” (Lc. 18, 22). Tânărul nu răspunde cu promtitudine ci pleacă întristat. Întristarea o putem observa şi în vorbele Mântuitorului L-a care ne arată că: mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia Lui Dumnezeu” (Mt. 19, 24). Aceste cuvinte sunt întărite şi de imaturitatea spirituală şi de răutatea sufletească a celor doi bogaţi ce ne sunt daţi ca exemplu negativ în Evanghelie. Aceştia, orbiţi de cele materiale, transformă viaţa de pe pământ într-una de huzur şi răutate uitând de moarte şi de judecata Lui Dumnezeu. Pe primul, care în locul milei sufleteşti şi a binelui uman a mărit hambarele şi şi-a zidit depozite de protejare a agoniselii: „Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”, Dumnezeu îl avertizează: „Nebune ! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (Lc. 12, 20). Celuilalt bogat, care era o culme a aroganţei, ce trece de etapa zgârceniei şi ajunge la măsura împietririi inimii faţă de suferinţa celor din jur, fie om sau dobitoc, lunecă în opulenţă (se îmbrăca în porfiră şi vison, purta bijuterii şi petrecea în lux şi desfătare trecătoare, în timp ce săracul îi murea la poartă de foame) i-a fost pregătit chinul cel veşnic: „A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.” (Lc. 16, 22-23). Aceasta este imaginea reală a omului lipsit de caracter, de milă şi compasiune faţă de semenii săi.

Unor astfel de oameni Mântuitorul le adresează următoarele cuvinte: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Mt. 10, 37); lăsând să se înţeleagă faptul că nimic nu este mai important decât Dumnezeu şi mântuirea sufletului.

Bogăţia trebuie agonisită în cer, nu pe pământ: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” (Mt. 6, 19-20). Fiind mâhnit de slăbiciunea firii umane, Mântuitorul adresează şi următoarele întrebări umanităţii: „ ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Mt. 16, 26). Iată cât de măruntă este arătată a fi viaţa trecătoare. De asemenea împăratul şi proorocul David afirmă: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Ps. 102,15), iar fiul său, înţeleptul rege Solomon trage următoarea concluzie: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sânt deşertăciuni !” (Eccl. 1, 2).

Puterea şi influenţa lucrurilor materiale, deşi trecătoare poate sminti chiar şi pe cei aleşi. Nu trebuie să uităm cum să descoperim lucrarea lui Dumnezeu asupra lumii neaplecându-ne către grijile lumeşti. Celebra expresie patristică „grija vieţii m-a scos din rai” este semn al faptului că uităm de cuvintele spuse de Sfântul Apostol Pavel: „nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.” (I Cor. 3, 7). Iar Duhul Sfânt arată în psami bunătatea Lui Dumnezeu: „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii.” (Ps. 144, 16); „Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui.” (Ps. 135, 25). Aici se accentuează în chip vădit faptul că toată făptura se hrăneşte şi se adapă din mâna Lui Dumnezeu: „lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” (Ps. 103, 30).

Trebuie să înţelegem că nu poate exista viaţă, armonie şi echilibru în afara lucrării Duhului Sfânt.Toate există şi se hrănesc numai prin mila Lui Dumnezeu: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ?” (Mt. 6, 26). Şi chiar dacă Solomon este cunoscut ca un vârf al înţelepciunii umane („Şi a dat Domnul lui Solomon înţelepciune şi pricepere foarte mare şi cunoştinţe multe, ca nisipul de pe ţărmul mării.” (III Reg. 2, 35), Mântuitorul ne transmite totuşi un adevăr de mulţi ignorat: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor ?” (Mt. 6, 28-30).

Astfel nu bogăţia este cea care ne sminteşte, nu bunăstarea ne lipseşte de mântuire şi nici mulţimea averilor nu ne desparte de Dumnezeu. Ci ne desparte de Dumnezeu nemilostivirea, răutatea, lipsa de compasiune, puţina iubire şi zgârcenia faţă de cele materiale. Următoarele cuvinte sunt mai mult decât grăitoare în acest sens: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.[...] Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.” (Mt. 41, 46). 

„Mila Ta Doamne mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.” (Ps. 22, 7).