marți, 20 octombrie 2015

Lupta sufletului cu poftele trupului şi cu gândurile de la diavol

„Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă”
(Pilde 18, 19)

„Oricine se uită la femeie, poftind-o,
a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Mt. 5, 28)






După învăţătura Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei”, rădăcina tuturor păcatelor este iubirea-de-sine. Şi aceasta pentru că toate relele care îl chinuie pe om sunt rezultatul direct al mândriei – cel mai mare şi cel mai greu dintre toate păcatele – care până şi pe Lucifer l-a aruncat din cer, transformându-l din înger luminat în diavol întunecat. Mândria este deosebit de primejdioasă prin aceea că ne desparte de Dumnezeu, depărtându-ne de poruncile Lui sfinte, fără ca măcar să ne dăm seama. Psalmistul şi proorocul David, Regele lui Israel, exprimă cel mai bine aceasta, zicând: „Iar eu am zis în bunăstarea mea: nu mă voi clătina în veac !” (Ps. 29, 7) – iată, aşadar, bizuinţa de sine, îndrăznirea de sine, înălţarea de sine – tot atâtea patimi subţiri ale firii omeneşti care pătrund până în partea cea mai profundă a sufletului, în partea raţională, întunecând mintea şi afectându-i priceperea. De cele mai multe ori vicleanul diavol reuşeşte să îl amăgească pe om fără ca omul să-şi recunoască în vreun fel înşelarea. Tot Regele David semnalează aceasta: „Să nu mă ajungă piciorul trufiei şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine !” (Ps. 35, 12)

De altfel, „Cartea Psalmilor” cuprinde de-a lungul ei nenumărate pilde de luare aminte la faptul că trezvia (adică supravegherea permanentă cu atenţie neslăbită a tuturor gândurilor, simţămintelor, vorbelor şi faptelor proprii) a fost temelia formării duhovniceşti a „unşilor şi profeţilor” Domnului (Ps. 104, 15): „L-am văzut mereu în faţa mea pe Domnul, căci stă la dreapta mea, să nu mă clatin.” (Ps. 15, 8). Sfinţii Părinţi tâlcuiesc acest verset ca fiind îndemnul tainic de la Dumnezeu ca omul să cugete pururea la moarte pentru a-şi afla odihna sufletului; desigur, nu atât la moartea cea dintâi (despărţirea sufletului de trup), cât la „moartea cea de-a doua” (Ap. 21, 8) – despărţirea sufletului de Dumnezeu prin păcat. Nu degeaba strigă Psalmistul: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.” (Ps. 50, 5). Iar Sfântul şi Dreptul Iov mărturiseşte povara păcatului strămoşesc cu profundă amărăciune: „Cine va fi curat de întinăciune ? Nici măcar unul – chiar de ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ !” (Iov 14, 4-5). Urmând Sfinţilor Lui Dumnezeu, marele păstor de suflete care a fost Ioan Gură-de-Aur scrie: „O, creştine, de-ţi va fi ţie cu putinţă, în tot ceasul să-ţi spovedeşti păcatele tale !” („Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură-de-Aur”) – având, desigur, în minte plângerea Psalmistului: „Doamne, ascultă rugăciunea mea [...] căci nu se va îndreptăţi înaintea Ta nimeni din cei vii.” (Ps. 142, 1-2). Aceasta este expresia cea mai profundă atât a cunoaşterii de sine, cât şi a mărturisirii bunătăţii şi milostivirii Domului Dumnezeu faţă de zidirea mâinilor Lui: „Pre cel ce vine către Mine, nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). Pentru a atrage atenţia asupra însemnătăţii trezviei, Iisus fiul lui Sirah îndeamnă: „Fiule [...] adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei [mai] păcătui !” (Sir. 7, 36). Şi iarăşi: „Frica de Domnul alungă păcatele, rămânând lângă noi ea abate mânia [Domnului]” (Sir. 1, 21) – sau, cum ar spune înţelepciunea populară – „cu frica de Dumnzeu se abate tot omul de la rău !”. Rău despre care Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola sa către Romani: „ Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac.” (Rm. 7, 19) – şi a cărui repeziciune de cuprindere, răspândire şi pătrundere în minte o arată vorbind despre „păcatul care grabnic ne împresoară” (Evr. 12, 1) - ca şi Sfântul Apostol Petru: „potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită” (1 Pt. 5, 8).

În războiul nevăzut şi necruţător dus de bravii ostaşi ai Lui Hristos nevoitori pentru virtute cu „duhurile răutăţii cele din văzduh” (Ef. 6, 12), cei mai mulţi dintre ei au început a păşi spre biruinţă prin lepădarea de patimile grosiere, de păcatele trupeşti (proprii firii animalice), urmând a lupta apoi în bătăliile mult mai aprige şi mai primejdioase duse împotriva gândurilor insuflate asupra minţii de către duhurile vrăjmaşe mântuirii. În lucrarea „Psihoterapia ortodoxă”, Părintele Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, descrie cele mai importante forme de luptă cu diavolul, pe care Sfinţii pustnici, asceţi redutabili, le prezintă ca fiind singurele de ajutor pentru sufletele dornice de împărăţia cea cerească: deplina ascultare de poruncile Lui Dumnezeu, lepădarea desăvârşită de mulţimea grijilor trupeşti (materiale şi lumeşti) şi neîncetata cercetare a propriilor gânduri prin mărturisirea lor către un „stareţ” („gheronda” sau „bătrân”) – povăţuitor iscusit, înzestrat duhovniceşte cu puterea dreptei călăuziri a sufletelor pe calea mântuirii (prin harisma cunoaşterii inimilor, a prevederii celor viitoare şi a deosebirii duhurilor – discernământul). O stare gravă de lucruri este semnalată de Sfântul Simeon Noul Teolog prin întrebarea pe care i-o adresează povăţuitorului său, Sfântul Simeon Evlaviosul: „ dar ce vom face dacă nu vom afla adevăraţi povăţuitori încercaţi sau dacă povăţuitorul însuşi se va afla în înşelare ?” (întrebare care arată cât de mare este deosebirea dintre creştinii şi sfinţii din vechime, din veacurile de aur ale creştinătăţii trăitoare în duhul Părinţilor care pururea convorbeau cu Dumnezeu, având ca singură grijă de căpătâi unirea minţii cu Cel Preaiubit, şi monahii zilelor noastre – dintre care puţini doar mai sunt suflete inalte, minţi luminate de Duhul Sfânt, - şi aceia nu recunoscuţi public după rangul administrativ sau popularitate, ci smeriţi anonimi, vieţuitori neştiuţi de lume prin obştile de ostenitori sau ostenitoare din mănăstiri mai puţin marcate de deschiderea către lumesc şi secularizare, dar dedicate cu sinceritate lucrării duhovniceşti de slujire a Lui Dumnezeu şi a Bisericii. Ca urmare, adeseori ne este dat să auzim replici şi expresii de genul: „n-am simţit pace”, „n-am simţit duh” sau „n-am simţit trăire” – lucruri pe care (atunci când merg în vizită de închinare pe la sfintele locaşuri de nevoinţă monahală) creştinii obişnuiţi, oameni simpli lipsiţi de pretenţii ascetice înalte, le exprimă tocmai în legătură cu starea sufletească pe care o resimt în locul respectiv – poate pentru că simţirea lor este marcată de momentul ieşit din obişnuitul firesc cotidian al tumultului zilnic de probleme. Într-adevăr, scris este: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2); starea de fapt dintr-o mănăstire poate să difere faţă de starea de lucruri dintr-o altă mănăstire. Uneori, în viaţa monahală, se pune accentul pe smerenie, alteori pe participarea la slujbele bisericii sau pe liturghisire; undeva se insistă pe împlinirea dragostei dintre fraţi, altundeva pe nevoinţele aspre pentru omorârea patimilor prin înmulţirea ostenelilor trupeşti sau prin multa înfrânare de la mâncare şi băutură – toate având în fond, ca scop ultim, curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor.

Ceea ce le uneşte pe toate acestea este desigur practica neîncetată a rugăciunii Lui Iisus – dreptarul forte de ţinere a minţii în frâu. Spune un cuvânt de la bătrânii încercaţi în războiul nevăzut: „de nu va avea monahul lucrare lăuntrică duhovnicească, îi va da dracul de lucru !”. Deşi mulţi se leapădă de lume, căutând liniştea prin însingurare şi retragere în pustie, nu mulţi reuşesc să se şi cureţe de patimi. Cei neinstruiţi, lipsiţi de povăţuitor, cad ca frunzele ! (Sfântul Isaac Sirul). Şi nu mică este primejdia îmbolnăvirii (a nebuniei, chiar !) care pândeşte mintea celor ce nu împlinesc nici măcar rânduielile elementare ale vieţuirii duhovniceşti. În „Filocalie”, Sfinţii Părinţi ne avertizează că „zidirea casei începe de la temelie, nu de la acoperiş” pentru a atrage atenţia că, în lucrarea duhovnicească nu se începe de la eforturile (imposibile) de izbăvire de gânduri fără ca mai întâi să se fi curăţit şi măturat casa omului (trup şi suflet deopotrivă) de patimile grosiere ale păcatelor trupeşti; numai după aceea se poate purta cu sorţi de izbândă lupta cu duhurile cele mai aprige ale răutăţii. Deseori s-a constatat că suficienţa-de-sine apare ca o frână care deviază traseul nevoitorului de la calea dreaptă a smereniei asumate prin învinovăţirea-de-sine , făcându-l să creadă că s-a ostenit de-ajuns pentru mântuire şi să uite că diavolul neîncetat pândeşte: „pe calea aceasta pe care mergeam, ei cursă mi-au ascuns” (Ps. 141, 4) strigă cu durere David, aţintindu-şi ochiul sufletului asupra nevăzuţilor vrăjmaşi.

Aşa s-a întâmplat că unii asceţi au căzut prin ceea ce literatura patristică a denumit (cu o fină nuanţă de ironie) „căderea în sus” – căderea în starea de mândrie prin înălţarea minţii prin părerea-de-sine (asemeni căderii unor îngeri din oştirile cele fără de trup şi transformării lor în demoni): „mulţi sunt cei ce se războiesc cu mine din înălţime” (Ps. 55, 3). Iar Sfântul Apostol Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile - de sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1). Şi Sfântul Efrem Sirul (în rugăciunea de pocăinţă care îi poartă numele) ne învaţă că, pentru a nu trăi sub umbra înşelării demonice prin amăgirea de către vicleanul diavol, trebuie să cerem de la Dumnezeu tocmai ceea ce e de trebuinţă: „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale ! Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu !”. A ne raporta la semenul nostru precum fariseul la vameş în templu nu numai că nu ne conduce la virtute – este chiar semnul celei mai jalnice căderi. Scris este: „să nu defăimaţi pe vreunul dintre aceşti mai mici; căci zic vouă: îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu” (Mt. 18, 10); ci „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Ca leac la boala de care pomeneşte proverbul („Gânduri multe fără treabă dovedesc o minte slabă !”), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes 5, 17)

Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni

luni, 21 septembrie 2015

Pocăinţă şi îndreptare

„Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine” (Psalmi 50, 12)



Încă de la început trebuie să remarcăm, din păcate, uşurătatea cu care folosim de obicei cuvântul „pocăinţă”; aceasta denotă faptul că nu este înţeles cum se cuvine, deci nici aprofundat prin trăire aşa cum ar trebui, - pentru că de fapt acest cuvânt cuprinde în sine cheia întâlnirii cu Dumnezeu. Când auzim spunându-se despre cineva că „s-a pocăit” sau că „prin pocăinţă a dobândit mântuirea”, - înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât că a fost iertat de Dumnezeu.

Pocăinţa este acea stare de a fi în care omul se regăseşte pe sine, redobândindu-şi adevărata valoare spirituală sufletească. Pilde de pocăinţă în toată puterea cuvântului regăsim presărate peste tot în mulţimea de „Paterice” precum şi în „Vieţile Sfinţilor”, din care putem descoperi faptul că rădăcina acestei stări este legată de dialogul tainic dintre sufletul omului şi Duhul Lui Dumnezeu ascuns în lacrimă şi în tăcere; tocmai de aceea primul semn al îndreptării omului îl dă curgerea „lacrimilor de pocăinţă” care uşurează conştiinţa, liniştesc sufletul şi spală păcatele. De altfel, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Ioan Scărarul și întreaga tradiţie filocalică accentuează faptul că liniștea de nezdruncinat și netulburat a fiinţei umane apare după primirea de către Dumnezeu a pocăinţei noastre celei adevărate. Pentru a putea percepe starea de păcătoşenie trebuie înţeles cât de adânc îşi înfige păcatul rădăcinile în sufletul nostru.

Păcatul sau „jugul sufletului” (numit astfel pentru că aruncă lanţuri grele asupra sufletului pe care îl încătuşează prin patimi) reprezintă acea cădere la mare adâncime care rezultă în distrugere spirituală şi despărţire de Dumnezeu. Când ai plecat de la Dumnezeu ai pierdut Duhul Sfânt. Iar odată părăsit sau lepădat de Dumnezeu devii un om ca şi inexistent, nu mai ai cale, sens şi rost în viaţă. În acest sens regăsim în Sfânta Scriptură cuvânt întrebarea: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său ? Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ?” (Matei 16, 26); altfel spus, chiar dacă ai câştiga toată lumea dar sufletul l-ai pierde, de fapt nimic n-ai câştigat. Aceasta pentru că păcatul (nimic altceva decât lucrarea, sub inspiraţie demonică, a faptelor scoase - prin „porunca iubirii” – în afara Legii) se înrădăcinează în om precum rădăcinile unei plante se înfig adânc în pământ.

În multe din scrierile sale, Sfântul Nicodim Aghioritul se referă la cele 12 trepte sau etape ale păcătuirii, pe care omul, în cursul acestui adevărat „război nevăzut” pe care diavolul îl ridică pentru a-l subjuga pe veci, le parcurge nu silit sau forţat prin vreo constrângere oarecare ci din propia sa liberă voire. Spune în Psalmii lui David: „Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine” (Psalmi 50, 12); şi iarăşi „Duhul Tău bun să mă povăţuiască... ” (Psalmi 142, 10). Aici este primul semn că omul nu doreşte îndepărtarea sa de la calea cea dreaptă a Adevărului Dumnezeiesc. După cum cel dintâi semn al încolţirii păcatului în om este săvârşirea faptei bune la vedere, din mândrie – adică pentru slava omenească de a fi lăudat de alţii.

În treaptele a doua, a treia şi a patra ale păcatului, omul trece prin dorinţa de a-şi imagina păcatul, de a se îndulci de el prin închipuire, de a-i da formă şi motivaţie şi în final, pentru a afla prilejul de a păcătui. Acesta este prima formă de păcătuire, în care păcătosul se străduieşte cu orice preţ să-şi îndeplinească dorinţa păcătoasă din minte.

În treaptele a cincea, a şasea şi a şaptea ale păcătuirii, omul deja a săvârşit păcatul cu fapta şi-a văzut pofta împlinită, iar păcătuind, îşi adoarme conştiinţa, se obişnuieşte cu păcatul, crezându-l o necesitate a firii, o stare de normalitate, un lucru firesc.

În treaptele a opta şi a noua, păcătosul a început să se lupte în fire cu păcatul care se transformă în obişnuinţă – o „ a doua natură” numită „luptă în fire cu păcatul” iar în cele din urmă - patima: această stare a facut din om rob. Şi iarăşi Sfânta Scriptură spune: „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32 ) iar păcatul te face rob - (Ioan 8, 34).

În treaptele a zecea, a unsprezecea şi a douăsprezecea, bietul om ajunge la nemulţumirea de sine. Începe să-l urmărească deznădejdea şi în loc de pocăinţă păcătosul nu mai luptă cu viaţa, cu neputinţele, cu păcatele, ci distrus sufleteşte, ajunge la deznădejde, calea şi plasa diavolului în care se adună toate sufletele care nu au vrut să-L cunoască pe Dumnezeu. Ajunşi în această stare oamenii devin slugile diavolului pentru că aici începe urgia sufletească; în loc să alerge la Dumnezeu, la rugăciune, la pocăinţă, la îndreptare, ei decad pe ultima treaptă a păcatului - sinuciderea. Abia acum satana se simte cel mai mulţumit pentru că sufletele câştigate prin sinucidere nu mai pot fi răscumpărate de Biserică prin Slujbele ei, şi de aceea astfel de suflete rămân pe veci ale diavolului.

Din păcate, în ultima vreme, datorită înmulţirii greutăţilor şi necazurilor, tot mai mulţi oameni - fie din mândrie, fie din înalta părere de sine, fie dintr-o aşa-zisă „demnitate” aleg să comită suicid în loc să alerge la Dumnezeu prin pocăinţă. În această situaţie, societatea modernă şi contemporană a recurs la artificii ştiinţifice, înlocuind rolul suprem şi inegalabil al preotului duhovnic prin serviciile „psihologului" – „omul care discută despre suflet”; dar a discuta şi analiza e una, a vindeca e cu totul alta. Preotul spală sufletul, îl dezleagă, îl îmbăiază în Duhul Sfânt şi îl pecetluieşte în numele Sfintei Treimi: „Spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă vei albi” (Psalmul 50). Psihologul analizează, trage concluzii, recomandă remedii- surogate (un tratament, un exerciţiu al minţii etc); dar nu va putea înţelege niciodată că puterea pocăinţei este singura cale de a-L regăsi pe Dumnezeu, cărarea spre îndreptare şi mântuire. De altfel, psihoterapia este o speculaţie cu multe ramuri și școli care, pe aceeași temă dată, se contrazic, dovadă că înafara Revelaţiei nu poate fi adevăr Absolut. „Sculându-mă şi mă voi duce la Tatăl meu şi îi voi spune: Tată am greşit la cer şi înaintea ta” (Luca 15, 18), - dar aceasta bineînţeles, nu după sinucidere, ci înainte de a gândi la aşa ceva – prin cercetarea conştiinţei: „Venindu-şi în sine a zis: câţi argaţi ai Tatălui meu mănâncă pâine iar eu aici pier de foame !” (Luca 15) Aşadar: „ căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)

Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni