miercuri, 15 octombrie 2014

Harisma sfințeniei și prietenia cu Sfinții



Ziua de prăznuire a Sfintei Preacuvioasei mult-Milostivei Maicii noastre Parascheva a fost, încă de la aducerea pe pământul binecuvântat al Moldovei a sfintelor ei moaște, o sărbătoare a întregii suflări românești de pretutindeni. Și de aceea pomenirea cu mult fast a Sfintei Parascheva la Iași la fiecare mijloc de octombrie constituie unul dintre cele mai mari și mai iubite hramuri din România. Mulțimile nesfârșite de zeci (sau poate chiar sute) de mii de credincioși nu sunt altceva decât semnul vizibil și mărturia nezdruncinată a legăturii tainice de nesfărâmat dintre Biserica luptătoare de pe pământ și Biserica triumfătoare din cer: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi” (Psalmul 67, 36). Dar minunat rămâne și faptul că harisma acestor sfinte moaște îi adună pe toți credincioșii într-o bucurie negrăită și într-o lucrare lăuntrică inexplicabilă. Toate metodele științifice existente nu ar putea explica și destăinui pricina care îi mișcă pe atâția oameni, creștini de pretutindeni, unindu-i într-un singur cuget și într-o singură simțire, pentru întâlnirea cu Sfinții Lui Dumnezeu. Singură ea, doar Biserica poate tâlcui miezul viu al acestui fenomen spiritual de amploare națională , prin puterea credinței poporului și prin puterea harului Domnului. Dacă această putere lăuntrică nevăzută a credinței nu ar lucra, nici nu s-ar putea explica vreodată, în vreun fel, ce anume îi strânge pe creștini în preajma sfintelor moaște, unindu-le glasurile și inimile în cântările de slavă și mulțumire ale Sfintei Liturghii. Pe drept cuvânt putem spune că glasul tainic al Dumnezeirii răsună în inimile creștinilor, precum zice Proorocul: „lăuntrul meu s-a zbuciumat la glasul Tău” (Avacum 3, 16). Doar așa, prin Duhul sfintelor învățături ortodoxe ale Sfintei Biserici, se poate presimți valoarea inestimabilă și puterea inepuizabilă a trupurilor îndumnezeite prin har ale Sfinților de pretutindeni.

Sfinții nu sunt sfinți pentru că așa ar pofti vreunul dintre oameni, după bunul său plac. Sfinții sunt sfinți pentru că Dumnezeu Însuși i-a ales (după criterii doar de El știute) și i-a adeverit prin semne minunate, prin descoperiri tainice și încredințări ale unor persoane înduhovnicite prin credința, evlavia, viața lor morală și purtarea în deplin acord cu poruncile divine. Sfinții sunt întotdeauna prietenii și ocrotitorii noștri, indiferent și independent de orice voință umană căzută. Și aceasta pentru că ei își protejează frații mai mici, pe cei asemenea lor în pătimiri omenești, prin darul Duhului Sfânt, chemați fiind pururea spre acesta prin puterea rugăciunilor tuturor celor credincioși. Încercarea (voluntară sau nu, tacită sau explicită, subtilă sau vădită) de desacralizare a conținutului și trăirii sărbătorilor religioase prin împletirea profanului cu sacrul, a consumismului păcătos cu dimensiunea sfințeniei, a mercantilismului cu religiosul, și care reușește uneori să dea acestor evenimente publice o tentă denaturată printr-o atmosferă de bâlci, reprezintă de fapt o consecință directă a neevalviei și necredinței. Necredință care nu provine din altceva decât dintr-o cunoaștere insuficientă și superficială a rostului și importanței acestor sărbători duhovnicești din viața Bisericii. Cuvântul Scripturii însă - „Să nu iei în deșert Numele Domnului” (Ieșire 20, 7), care apare consemnat în fruntea învățăturii Decalogului, vine providențial pentru a-i atenționa pertinent pe toți cei care socot că prin manifestări profane laicizate vor diminua lucrarea harică a Sfinților în viața creștinilor. Până la sfârșitul ei, lumea va sta la îndoială între bine și rău, între întuneric și lumină, între calea cea strâmtă și calea cea largă care duce la pierzare (-poate că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat se vor realiza și performanțe tehinco-științifice menite să permită o abordare de o manieră cât mai cuviincioasă a acestor sărbători creștine).

Iubirea pentru Dumnezeu trebuie să înmănuncheze cele trei puteri definitorii ale alcătuirii umane: „din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău” (Marcu 12, 30). Pentru că nu dăm dovadă de iubire față de Dumnezeu și de sfinții Săi, dacă lăsăm inima la comoară și trupul îl ducem la Dumnezeu „Unde este comoara ta acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 2). Pentru a se curăți, inima are nevoie de străpungere, de descătușare, de atingerea Duhului Sfânt - iar aceasta nu știu dacă se poate împlini deodată cu gestionarea evidențelor economico-financiare contabilicești. „Muncește și te roagă”-așa sună îndemnul sfătos părintesc din pustiurile tuturor nevoințelor ascetice de veacuri; numai că Sfinții au avut permanent ca prioritate și preocupare niciodată abandonată sau diminuată lupta pentru despătimire, efortul de curățire a omului lăuntric, - și abia apoi rucodelia sau ostenelile cele pentru grija trupului; iar aceasta pentru că se îngrijeau de mântuire, nu de căpătuire. De aceea nici nouă creștinilor nu ni se cade să apreciem și să râvnim la ajutorul Sfinților doar din interes de reușită materială, profesională, economică sau financiară (cum spun unii: ”daaa, mi-a ajutat Dumnezeu, m-am procopsit, mi-a ieșit afacerea, am câștigat la loterie sau la tombolă, etc”). Din întâlnirea cu un Sfânt al Lui Dumnezeu, un adevărat creștin întotdeauna nu are decât de câștigat - în primul rând harul sfințeniei, binecuvântarea, liniștea sufletească și comuniunea tainică cu Dumnezeu – acestea sunt de fapt cele cu adevărat importante. Și ele îi adună pe creștini la aceste hramuri și sărbători de amploare națională - la Sfânta Parascheva de la Iași, la Sfântul Dimitrie Basarabov, la Sfântul Grigorie Decapolitul, la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, la Sfânta Filofteia de la Argeș, la Sfântul Calinic de la Cernica și la mulți alți Sfinți din lumea întreagă. Nu banii, nu câștigul material, ci umplerea de harul Duhului Sfânt și dobândirea mult doritei împăcări duhovnicești cu sinele, cu semenii dar și cu Bunul Dumnezeu: „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze.” (Ioan 14, 27).

Așa, simpli, și poate de multe ori neștiutori de carte, cum sunt ei - creștinii de astăzi ca și cei din vechime, sunt (prin credința lor nestrămutată și sinceritatea inimii lor) apostolii și mesagerii dreptei credințe în Fiul Lui Dumnezeu Cel Răstignit și Înviat. Prin însăși râvna, evlavia și jertfa lor, ei ne arată că Dumnezeu există și lucrează fără contenire: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă.” (Psalmul 117, 27) „bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului.” (Ioan 12, 13). Chiar și așa, în vremuri de criză, ducându-și traiul zilnic cu mari lipsuri materiale, de cele mai multe ori poate chiar disprețuiți de mulți pentru că formează rânduri nesfârșite, flămânzi, obosiți, asemănându-se lui Iov zăcând pe groapa de gunoi - totuși creștinii sunt plini de Dumnezeu, de bucuria sfântă a harului mântuitor: „Mântuiește Doamne poporul Tău și binecuvântează moștenirea ta” (Troparul Sfintei Cruci). Indiferent de poziția socială sau intelectuală credința nu poate fi smulsă din suflet iar dragostea nu poate fi biruită de inconvenieintele materiale sau de capriciile zilei trecătoare. Nimic nu poate împiedica sau stăvili dorul și căutarea Lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Privind ceasuri întregi așteptând cuminți și răbdători cete nenumărate de pelerini și închinători dornici să sărute mâna sfântă, parcă timpul însuși se suspendă și totul devine doar o imensă revărsare generoasă de sfințenie și har. „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ !” (Iov 1, 21) - este un îndemn veșnic spre țelul mântuirii și al îmbogățirii în Dumnezeu. Ei, pelerinii îndelung-pătimitori, vor fi judecătorii celor ignoranți și nepăsători față de adevărata valoare spirituală a sfintelor sărbători ortodoxe, ca și ai tuturor celor ce încearcă uneori să împuțineze și să slăbească (prin metode profanatoare ale sfintei cucernicii străbune), în fel și chip, evlavia,credința și jertfa sfântă a creștinilor: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi !” (Psalmul 67,36)


Părintele Calistrat 
Mănăstirea Vlădiceni, Iași

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Eroii, mărturisitorii, mucenicii…şi victimele!

„Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35) „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10,32) 
 

Cercetând Sfintele Scripturi vom descoperi numeroase îndemnuri adresate oamenilor chemaţi la credinţa în Dumnezeu de a-şi pune viaţa (ba chiar şi sufletul) pentru mărturisirea Evangheliei şi pentru păstrarea adevăratelor învăţături de taină revelate lumii de către Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt grăitor şi lucrător în istorie prin Sfinţii Prooroci şi Apostoli spre mântuirea lumii. Cel mai important factor implicat în propovăduirea Evangheliei şi în mărturisirea Adevărului este curajul, adică puterea şi îndrăzneala de a-ţi asuma orice risc de dragul Domnului. Tot Sfânta Scriptură ne descoperă care este deosebirea dintre curajul mărturisirii şi cutezanţa nechibzuinţei. Scris este: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea !” (Ioan 16, 33). Să fie oare vorba de tupeu ori de obrăznicie ? Sau poate suntem îndemnaţi să nu mai fim modeşti şi să ieşim în faţă ? Nu, nicidecum ! Mergând cu fruntea sus şi pieptul înainte, cântând cu glas mare sfinte rugăciuni şi stihuri prooroceşti din „Psalmi”, Sfinţii Mucenici nu pătimeau nici o clipă de beţia mândriei şi nici nu erau cuprinşi de fiorii semeţiei dorinţei de afirmare ! Sensul îndrăznirii la care ne îndeamnă Mântuitorul se luminează prin harul Duhului Sfânt Care ne insuflă priceperea de a şti drept când să mărturiseşti şi ce să mărturiseşti. Ar fi o greşeală să socotim mucenicia un simplu spectacol de scenă; discreţia care de cele mai multe ori a învăluit moartea celor cu adevărat credincioşi Domnului vorbeşte cel mai bine despre sensul autentic al jertfei lor. „Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde” (Luca 12, 11). Asumarea deplină şi trăirea întocmai a acestor cuvinte de către martiri le-a dat acestora puterea de a înfrunta cu un curaj nebiruit toată urgia prigonitoare a păgânismelor şi toată otrava ucigătoare a ereziilor care căutau să distrugă credinţa creştină şi Biserica zidită pe temelia ei. În vremea noastră de pace putem înţelege parcă mai uşor cuvântul prevenitor al Apostolului Ioan: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21,8). Frica, acest afect al firii noastre omeneşti căzute, este cea care l-a făcut până şi pe cel mai înflăcărat Apostol, verhovnicul Petru, să se lepede de Hristos – pentru ca, mai apoi, să se căiască şi să plângă cu amar (Matei 26,75) Nici el, ca de altfel nici cei mai mulţi dintre noi nu putea înţelege deplin măsura iubirii dumnezeieşti din Taina Învierii săvârşite prin Jertfa Răstignirii pe Cruce a Fiului Lui Dumnezeu. Aceasta pentru că omenescul din noi pururea ne copleşeşte. Aşa se face că în vremea noastră lucruri aparent simple şi uşoare (cum ar fi mersul la biserică, închinarea cu semnul Cinstitei Cruci, strădania de a te comporta corect, drept, milostiv, omenos şi plăcut Lui Dumnezeu) au devenit valori incontestabile de măsurare a jertfelniciei; nu lupta cu parul şi nici uciderile necruţătoare. La un moment dat, mergând pe drumul către Ierusalim, Iisus i-a certat pe doi dintre ucenicii Săi mai râvnitori pentru nesocotinţa lor (pe Iacob şi pe Ioan, care erau gata să zică să se coboare foc din cer care să-i ardă pe samarineni), întrebându-i: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi ?” (Luca 9, 55) „Căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea.” (Ioan 12, 47). De altfel, pe parcursul întregii Scripturi pot fi găsite nenumărate pilde de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, mult mai grabnic mântuitoare decât măsurile „perfecţiunii” închipuite ori a jertfirii nechibzuite. Nu degeaba Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Sufletul tulburat este tronul diavolului !”, iar Sfântul David, Regele poporului Israel, recunoaşte plin de umilinţă: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 18). Toţi Sfinţii Prooroci, în frunte cu marele Iezechia, strigă: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechia 33, 11). Numai că a te avânta la mucenicie înainte de a fi lucrat pocăinţa – este un gest lipsit de sens şi de folos; mulţi s-au înşelat astfel iar căderea lor a fost mare !... Domnul Dumnezeu socoate nu valurile de sânge ci şiroaiele de lacrimi – „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).

Eroii sunt o categorie de oameni mai aparte, pe care Dumnezeu îi alege pentru vrednicia lor şi îi cinsteşte ca pe nişte viteji ai neamului lor în lupta dusă pentru apărarea gliei strămoşeşti şi a dreptei credinţe a Bisericii sfinte, sobornicească şi apostolească; exemple din cuprinsul istoriei bisericeşti naţionale şi universale sunt cu miile. Ar fi o greşeală să amestecăm râvna sfântă a participanţilor la cele şapte Sinoade Ecumenice (adevărate temelii dogmatice, canonice şi administrative ale credinţei creştine - zidite prin puterea Revelaţiei Divine, a cărei culme o reprezintă Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu întrupat din pururea-Fecioara Maria , răstignit pe Cruce la Golgota şi înviat a treia zi din morţi) cu zelul neghiob şi prozelit al polemicilor religioase duse de nenumăratele secte ale modernităţii. Rădăcina acestora se poate lesne descoperi în istoria disputelor inter-religioase şi inter-confesionale stârnite de meschine interese politice, economice, financiare, comerciale, administrativ-teritoriale – şi nu de dorinţa de preamărire a Lui Dumnezeu ori de propovăduire a sfintelor Lui învăţături; astfel de lucruri pătează Icoana Adevăratului Dumnezeu ca şi Icoana Adevăratei Biserici întemeiate prin Pogorârea Duhului Sfânt la sărbătoarea Cincizecimii. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12, 1) scrie Sfântul Apostol Pavel, nouă (creştinilor): „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Galateni 6, 14). De aceea trebuie să fim astăzi martiri ai sensului duhovnicesc al Crucii, adică să strălucim în sfinţenie prin dreapta trăire a adevăratei credinţe – iar nu prin sânge. La începutul răspândirii creştinismului, sângele mucenicilor a dat sens lucrării Duhului Sfânt în lume prin preamărirea Lui Dumnezeu de către cei ce erau jertfiţi pentru Numele Lui; astăzi lucrarea Lui Dumnezeu în trupul tainic al Bisericii trebuie proslăvită întru smerenia liniştirii, în duh paşnic isihast, de către evlavioşii martiri ai împlinirii sfintelor porunci dumnezeieşti. De la teologii de elită şi până la credincioşii de rând – cu toţii propovăduim (în scris sau prin viu grai), formulăm şi iarăşi reformulăm, comentăm şi le tipărim – dar nici unul nu le trăim ! Pentru acest motiv Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „adevărata credinţă poate fi aflată doar în sufletele oamenilor simpli din popor”. Acesta ar trebui astăzi să fie sensul asumat al muceniciei de către noi, iar nu vorbirea fără rost: „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36). Nenumăratele publicaţii şi periodice religioase (una mai bombastică decât alta în euforia lor literară şi în orgoliul documentarist-ştiinţific plin de texte şi imagini şi de explicaţii interminabile) nu reflectă şi nici nu insuflă cuiva Ortodoxia autentică. Şi aceasta pentru că autenticitatea Ortodoxiei consistă în mulţimea faptelor bune necunoscute marelui public, în sfinţi, în moaşte, în pocăinţă şi lacrimi doar de Dumnezeu ştiute. Lupta din spatele cortinei - clevetirile, denigrarea, calomnierea, anticlericalismul, antiecumenismul şi toate celelalte forme de „mucenicie” proprii mărturisitorilor de carton - nu au nimic valoros în ele pentru că nu reflectă dorinţa sănătoasă a Bisericii de pace şi lucrare sfântă. „pacea Mea o dau vouă !” (Ioan 14, 27), „Pace vouă !” (Luca 24, 36), „Bucuraţi-vă !” (2 Corinteni 13, 11). Porunca iubirii (proprie Noului Legământ) este şi rămâne temelia adevăratei vieţuiri creştine: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35). Din aceasta se poate înţelege că toţi cei ce poartă lupte colaterale cu tot felul de aşa-zişi duşmani ai Bisericii şi ai Crucii Lui Hristos, nu sunt nici eroi, nici mărturisitori, nici mucenici; de fapt sunt victimele propriei ignoranţe, incompetenţe şi lipse de discernământ. Mucenicii din vechime erau nevoiţi să apere Biserica cu propria lor viaţă datorită cruzimii prigonitorilor ei; în comunism se cerea (tacit sau explicit) lepădarea de Hristos şi de credinţa în El. Astăzi însă nu mai cere nimeni sânge; temeiul muceniciei este viaţa curată, trăirea autentică, rugăciunea sfântă şi pacea binecuvântată dintre oameni: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21)