vineri, 14 august 2015

Puterea de a dărui

Suprema iubire este iubirea dumnezeiască, de a dărui oamenilor viaţa veşnică – „şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. 
(Troparul Învierii) 



Darul Duhului Sfânt este puterea dăruită oamenilor în lucrarea de mântuire în cele şapte Taine ale Bisericii. Darurile sunt atât materiale cât şi spirituale. Darurile materiale cuprind daruri făcute din dragoste de aproapele, filantropie sau binefacere. Darurile sufleteşti sunt cele faţă de copii, rude, prieteni, şi persoane dragi apropiate. Darurile spirituale sunt cele care cuprind ajutorul la vreme de necaz, sfaturi, compasiune, ataşament, consolare, poveţe, îndemnuri şi cuvinte care să aline o suferinţă. La darurile spirituale avem: implementarea educaţiei sănătoase, educaţia intelectuală despre religie, aprofundarea credinţei şi educaţia religioasă pe termen lung care are ca scop dobândirea celui mai de preţ dar- cunoaşterea lui Dumnezeu. 

Darul cel mai de preţ oferit lui Dumnezeu de către om este inima sa: „Dă-mi fiule inima ta...” (Pildele lui Solomon 23, 26). Lucru foarte greu de împlinit dacă ţinem cont de cuvântul Mântuitorului – „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20) . La toate acestea arta de a dărui este legată de calităţile umane care îşi au rădăcina în Dumnezeu, de la Care ne vine sufletul, şi de aceea ele ne îndumnezeiesc: bunătatea, blândeţea, smerenia, compasiunea, omenia, sentimentele. Dacă inima nu este înnobilată de arta de a iubi, nu va putea niciodată dărui. Iubirea ca virtute teologică este maica milosteniei, iar milostivirea ne poate ajuta să dăruim. 

Niciodată nu vom reuşi să iubim doar pentru un moment. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus: „cine nu iubeşte o clipă sau încetează măcar o clipă a iubi, de fapt n-a iubit niciodată”. Nu ai inimă bună, nu ai pe Duhul Sfânt. Spune Sfântul Apostol Pavel: „Cine are inimă bună să cânte psalmi” (Iacov 5, 13), adică să-L laude pe Creator. 

Este arta iubirii de a dărui mereu rugăciune, şi a primi har, Duh. În arta dăruirii trebuie să ţinem cont că a dărui este o faptă a credinţei: „credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2, 20) – şi invers. Dar arta dăruirii este menţionată în Scriptură ca fiind ceva săvârşit de la care nu aştepţi plata oamenilor sau slava lumii. În ascuns faci şi în ascuns iei plată; pentru cele ce sunt la vedere ne luăm plata pe pământ. De aceea trebuie să nu trâmbiţăm faptele noastre înaintea oamenilor. Aici catalogăm filantropia creştină ca artă de a dărui numită milostenie, pomană sau milă creştină, cu un singur scop – ca act de binefacere. Spune Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie: „Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ? ” (Matei 7, 11). Dumnezeu are darul suprem care nu poate fi cântărit: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? ” (Matei 16, 26). 

În ordinea referatului biblic, Dumnezeu ne-a dat mult mai multe daruri decât am putea noi să-L răsplătim prin a-i dărui dragostea şi iubirea noastră creştină, exprimată prin credinţă şi rugăciune curată din inimă. Lumina necreată – cel mai mare dar, izvorul de energie a soarelui şi luminătorilor cerului din Univers, cerul şi pământul atât ca parte văzută cât şi nevăzută: hidrosferă, litosferă, şi îngerii cu cerurile cerurilor. Apoi darul Duhului Sfânt, Care Se purta peste genune, peste ape şi întuneric, făcând din materia goală şi netocmită minunata lume cu tot ce mişună în ea – păsări, peşti, dobitoace, ierburi şi pomi de tot felul, - acest rai pământesc dăruit nouă pentru a vieţui în el şi a-l folosi în armonia vieţii pe pământ. 

Lumina pe care o percepem azi în fotoni şi ne bucurăm de ea cu fiecare zi şi noapte, vine ca un răspuns la toate întrebările minţii umane, ca dar făcut regelui creaţiei – omul. Lumina cunoştinţei şi a ştiinţei, lumina priceperii care vine din Scripturi, - şi acestea sunt daruri pentru om. Însă mai presus de toate - Cel Unul Născut, prin Care toate s-au făcut, „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Crezul) – iată măsura darului Dumnezeiesc: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16) 

Am consemnat toate acestea pentru a arăta că cele făcute de Dumnezeu se oglindesc în dragostea de creaţie. O singură floare dăruită cuiva este o picătură de Rai, de iubire Dumnezeiască. Dar toate frumuseţile naturii la un loc, inclusiv aerul pe care-l respirăm şi izvoarele apelor din care ne adăpăm setea biologică ne duc cu gândul atât la „apa vieţii”, darul Sfântului Botez, cât şi la Euharistia Liturgică, supremul dar al iubirii divine, mâncarea Trupului şi Sângelui Dumezeiesc, lucru nemaiîntâlnit în nici o altă religie a lumii. Izvor suprem de iubire, Care pe toate le binecuvintează, Cel Bun şi de oameni Iubitorul, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt – „pentru că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt” (Rugăciunea Amvonului). 

Tocmai de aceea consider că greul suprem în religia iubirii, a Harului lui Hristos, este această poruncă foarte greu de îndeplinit în zilele acestea când credinţa a slăbit: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34); „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. ” (Ioan 13, 35). Darul cel mai de preţ – milostenia, a dărui bucurie, bunătate şi sentimente calde, a fi alături de „cei mai mici fraţi ai Mei” – întru acestea „Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Proverb: „cine pe aproapele ajută, pe Dumnezeu împrumută !”. 

Luminează Doamne întunericul inimilor noastre pentru a învăţa să iubim şi să dăruim cele trecătoare în schimbul celor veşnice nepieritoare: „unde furii nu le fură şi moliile nu le strică”! (Matei 6, 19)


Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni

marți, 11 august 2015

Fericita întristare-cea după Dumnezeu

Întristat este sufletul Meu până la moarte.
(Matei 26, 38)



În zilele noastre vedem pretutindeni oameni cuprinşi de întristare. Creştinii ştiu, însă, că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22). Din păcate, din pricina problemelor cotidiene, oamenii din jurul nostru sunt din ce în ce mai trişti, cuprinşi de frică, de panică, de numărul mare de griji pe care le au. Fără îndoială pricinile de întristare astăzi sunt nenumărate; s-ar putea spune că nu există loc în care întristarea să nu-şi fi cuibărit răsadul. La rădăcina acestei stări (stare de blazare totală şi de profundă nemulţumire) stă de fapt maica tuturor răutăţilor - „iubirea de sine.” Tocmai aceasta este cea care ne împiedică să ne vedem propriile noastre slăbiciuni şi să ne recunoaştem propriile noastre patimi, făcându-ne să nu putem suferi ocara, nici mustrarea „care vin din scripturi.” (Romani 15, 4): „fraţilor (...) nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde !” (I Tesaloniceni 4, 13) Cu alte cuvinte, o altă pricină a întristării este lipsa nădejdii în Dumnezeu.

Acestea sunt două motive mai importante; există, însă, şi altele. De pildă-nepăzirea poruncilor sfinte. Însuşi Mântuitorul Hristos ne-a avertizat: „Fără Mine nu puteţi face nimic !” (Ioan 15, 5). În acelaşi context putem observa şi faptul că relele lumii de azi vin nu atât din ispita diavolului cât din îndepărtarea omului de Dumnezeu. Izvorul tuturor răutăţilor este, aşadar, necredinţa - care atrage totodată lipsa comunicării cu Dumnezeu: „Cine nu adună cu Mine, risipeşte (...)” (Matei 12, 30) Prin urmare, ar trebui să conştientizăm faptul că toate încercările grele prin care trecem (de care nu ne bucurăm deloc şi care ne transformă viaţa într-un calvar) provin din propria noastră cădere în necredinţă - astfel ignoranţa şi nepăsarea măcinându-ne zadarnic viaţa ! Practic, nu există formă de păcătuire care să nu fie pedepsită de Dumnezeu cu ispite şi încercări pe măsura ei: „Certa-voi cu toiag fărădelegile şi păcatele (...) !” (Psalmi 88, 32). Constatăm însă faptul că oamenii (în loc să se căiască şi să îndrepte răul săvârşit) se grăbesc să Îi reproşeze toate relele din lume tot lui Dumnezeu (Care aşteaptă întoarcerea păcătosului şi nu intervine degrab în a-l certa ci „îl lasă să umble după dorinţele inimii...” (cf. Psalmi 80, 11) sau la socoteala sărmanei sale minţi; o astfel de atitudine este tocmai rezultatul reacţiei omeneşti raţionaliste care se întrebă cum este posibil ca Dumnezeu (Care este bunătate, blândeţe, iubire, smerenie, iertare) să îngăduie asemenea nedreptăţi cum sunt cele ce se întâmplă între oameni pe pământ ?! Pretutindeni se aud murmure şi cârteli: de ce întârzie Dumnezeu, de ce nu intervine, de ce în jurul nostru toate par a se petrece în hazard şi la voia întâmplării ?... De fapt, în toate există o ordine divină şi un criteriu de judecată mai presus de mintea omului, care face ca ajutorul să sosească atunci când e nevoie şi e rânduit prin lucrarea A-Toate-Ştiutorului: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate întru înţelepciune Le-ai făcut.” (Anixandare, slujba Vecerniei) După toate ispitele şi greutăţile sufleteşti (insuportabile doar din pricina propriilor noastre păcate şi fapte rele) se aşterne mângâierea Duhului Sfânt, se trezeşte conştiinţa, ne vedem păcatele şi începem să facem roade vrednice de pocăinţă. Revenirea în sine a omului „ieşit din minţi” şi dorinţa de ridicare din starea de decădere (pilduitoare prin parabola „Fiului risipitor”) îl aduc pe om pe calea restaurării sufleteşti. Singur Dumnezeu are puterea şi voinţa de a vindeca relele sufletului îngreuiat de povara păcatelor: „Astăzi de veţi auzi glasul Domnului să nu vă învârtoşaţi inimile voastre !” (Psalmi 94, 8)... şi aşa Dumnezeu va fi receptiv faţă de nevoile şi problemele noastre. Fiecare altă amânare a pocăinţei nu înseamnă altceva decât o nouă zi în care îl supărăm pe Dumnezeu. Nu aşa făceau sfinţii; atinşi fiind adânc de fiorul sfinţeniei-pentru ei naşterea duhovnicească a omului lăuntric constituia cea dintâi prioritate. Ascetul creştin îşi petrece zilele într-o permanentă (dar fericită !) întristare duhovnicească, temându-se ca nu cumva să mânie pe Dumnezeu cu păcatele sale, oriunde i-ar fi dat să-şi ducă umila-dar sublima sa viaţă. „În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.” (Psalmi 102, 22) Evanghelia Darului (totuna cu Legea Iubirii) descoperă umanităţii suspinul şi tremurul întregii făpturi faţă de covârşitoarea bunătate şi cea de necuprins iubire a lui Dumnezeu revărsată peste lume prin suprema jertfă a Fiului Său: „fraţilor, ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum; şi nu numai atât ci şi noi care avem pârga Duhului suspinăm aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru.” (Romani 8, 22-23) Iată glasul Proorocului: „Dintru adâncuri strigat-am către Tine; Doamne ! Doamne auzi glasul meu !” (Psalmi 129, 1)

În concluzie înţelegem că, de fapt păcătuim, ori de câte ori suspimăm tânjind după tot felul de „obiective” şi „ţeluri” (materiale, tehnice, ştiinţifice, socio-profesionale etc.) dorite sau planificate şi întristându-ne atunci când lucrurile nu se petrec după voia noastră. Spune Sfântul Isaac Sirul: „atunci când nu te ruşinezi de Dumnezeu va rândui El să te ruşineze alţii.” („Filocalia”). Iar când ne întristăm pentru păcatele noastre şi ne pare rău că le-am făcut-atunci vine dragostea Lui şi mângâie inima înfrântă şi smerită: „Jertfa Lui Dumnezeu, duhul zdrobit, inima zdrobită şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.” (Psalmi 50, 18)

Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni