vineri, 27 februarie 2015

Curăţirea prin post şi deosebirea adevărului de minciună

„Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” (Fac. 2, 16-17)

„Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu.” 
(Fac. 3, 4-5)



Încă de la începutul istoriei sale zbuciumate, omenirea a cunoscut faptul că problema adevărului nu ţine cont de diferenţele de rasă, de neam, de vârstă sau principii. Dragostea faţă de semeni, omenia şi respectul, fapta cea bună sunt mereu aceleaşi virtuţi morale existente şi manifestate ca lege a firii comune tuturor oamenilor: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rm. 2, 14). Dar ceea ce particularizează creştinismul între celelalte religii ale lumii şi mai ales Ortodoxia între celelalte confesiuni creştine este tocmai faptul că ea deţine Adevărul absolut, fundamental şi universal, model neschimbabil - pentru că vine din cer prin revelaţie supranaturală, fiind mai-înainte vestit de către proorocii şi drepţii Vechiului Testament, şi pe deplin descoperit lumii prin întruparea Cuvântului veşnic al Tatălui din preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria, despre Care Scriptura păstrează nu puţine expresii categorice şi convingătoare: „Iată Omul !” (In. 19, 5), „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), „Eu sunt uşa oilor” (In. 10, 7), „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer” (In. 6, 51). Identitatea Fiului lui Dumnezeu s-a revelat lumii prin Sfintele Scripturi inspirate din puterea Duhului Sfânt şi prin lucrarea Tatălui în opera de mântuire a lumii. Confuzia lumii Vechiului Testament cu privire la Mesia este în întregime confirmată de întrebarea pe care Mântuitorul o adresează ucenicilor Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu ?”(Mt. 16, 13). Întrebare la care răspunsul era formulat după înţelegerea fiecăruia, cât şi cum puteau oamenii să priceapă lucrurile: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14). Ca semn al supunerii şi al ascultării de Hristos, al cunoaşterii şi recunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, apostolii au fost şi ei întrebaţi: „Dar voi cine ziceţi că sunt ?” (Mt. 16, 15). Pentru ei Numele Adevărului a fost uşor de recunoscut: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16). Numai că aceasta i-a fost descoperită lui Petru „nu de trup şi sânge” ci de „Tatăl Cel din ceruri” (Mt. 16, 17). Acesta este primul semn că purtătorii Duhului Sfânt sunt aleşii lui Dumnezeu.

Dacă ne vom întoarce în grădina Raiului, acolo unde îşi are temeiul îndemnul Dumnezeiesc la înfrânare, vom vedea (din Cărţile Sfintei Scripturi) că iubirea lui Dumnezeu pentru Adam a fost copleşitoare, căci mai înainte de a-l aşeza pe om în Rai l-a întocmit pe acesta cu multă frumuseţe şi rânduială: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Fac. 2, 8). Multele şi îmbelşugatele feluri de roade au fost darul lui Dumnezeu pentru om – dar aceasta într-un mod duhovnicesc, pentru că în Rai nu exista pofta ca imbold propriu firii; în Rai omul trăia o stare de extaz, de răpire duhovnicească, fiind permanent în comuniune cu Dumnezeu. Şi dacă vorbim de posibilitatea nemuririi pentru Adam şi Eva ca protopărinţi ai neamului omenesc, atunci vorbim desigur de prezenţa în Rai a Pomului Vieţii. Acesta în chip umbros–profetic era chipul lui Hristos, Viaţa lumii, din care cei doi cetăţeni ai Raiului mâncau mereu şi se umpleau de Duhul, precum cântă şi Sfânta Biserică: „deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul” (Catavasiile Buneivestiri). Problema ascetică, aşadar, a celor dintâi oameni nu mai era postul de mâncare, de vreme ce toţi pomii erau la dispoziţia lor; ba, mai mult, încununarea ospăţului era tocmai mâncarea din Pomul Vieţii – acea Liturghie tainică a Raiului, despre care Adam cel nedesăvârşit nu cunoştea aproape nimic, doar cât gusta din roadele ei, fiindcă mâncând se întărea cu duhul. Nu degeaba Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe Iisus Hristos „Adam cel de pe urmă” (I Cor. 15, 45) iar Sfântul Apostol Luca ne spune despre El că „Pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Lc. 2, 40) – ceea ce reprezintă treptele omului duhovnicesc în creşterea lui în Dumnezeu. Aşa a fost şi Adam zidit şi plămădit de Dumnezeu: a primit duh pentru ca să fie viu şi să poată să fie în legătură directă cu Dumnezeu: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7) numai că, din păcate, iată că apare şi moartea sufletească a lui Adam – în clipa respingerii adevărului Lui Dumnezeu, prin primirea minciunii la sfatul diavolului: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). În această conjunctură putem recunoaşte copilăria vârstei lui Adam, imaturitatea cu care el se pripeşte la „sfătuire înaltă”, uitând convorbirea cu Dumnezeu şi nepăstrând legătura directă cu Ziditorul tuturor, coborându-se la o discuţie cu şarpele, una dintre făpturile mărunte ale pământului şi simbol al diavolului. Vedem limpede schimbarea stării duhovniceşti a lui Adam în urcuşul său spre Dumnezeu prin golirea de harul Duhului Sfânt produsă în mintea şi în inima lui. Dar ce putere înaltă găsim ca dar făcut lui Adam de către Dumnezeu la zidirea lui ? – tocmai posibilitatea de a se umple de Duh şi Lumină prin mâncarea din Pomul Vieţii. De aceea şi noi oamenii avem ca sursă permanentă de hrană tot ceea ce pământul ne dăruieşte, şi vegetale şi vieţuitoare, precum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi” (Fac. 9, 3-4) (sângele fiind elementul sacru al vieţii trupeşti, tributul datorat cerului, adus lui Dumnezeu). Atunci când s-a petrecut pe pământ catastrofa uciderii de frate, între Cain şi Abel, sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu (de unde moştenim şi păcatele „strigătoare la cer”) – „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 10). Iată, se poate spune că pe Pământ avem la fel un pom al cunoştinţei binelui şi răului. Ramurele lui sunt ascunse în poruncile Decalogului. Cele două table ale Legii poartă înscrise mai întâi poruncile împotriva păcatelor sufleteşti apoi pe cele împotriva păcatelor trupeşti. Unele se fac din minte, din partea raţională a firii, altele se fac cu trupul, din poftă şi din dulceaţa simţurilor. Iată, primele cinci porunci sunt de ordin sufletesc: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine ! Să nu-ţi faci chip cioplit! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti ! Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert ! Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti ! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta !” (Ieş. 20, 2-12). Apoi pe a doua tablă de piatră a Decalogului sunt poruncile cu privire la semeni, care ţintesc păcatele trupeşti grosolane: „Să nu ucizi ! Să nu fii desfrânat ! Să nu furi ! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău ! Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău !” (Ieş. 20,13-17). În toate acestea se poate recunoaşte referirea atât la căderea minţii cât şi la degradarea a trupului - ceea ce duce la opacizarea sufletului, la întunecarea lui prin lipsirea de harul lui Dumnezeu.

Aşa a fost şi cu postul din Rai. N-a fost un post de carne, de lapte de brânză sau de ouă, ori de cine ştie ce alimente grase, prea fine sau prea dulci. A fost un post al minţii, despre care găsim scris în cărţile Părinţilor Filocalici: „bucatele multe şi grase înceţoşează mintea” (Avva Dorotei). Se poate înţelege deci de aici că Adam simţea permanent nevoia să mănânce fructul din Pomul Vieţii; tocmai la aceasta se referă următorul articol (cu înţeles atât de adânc) din Simbolul Credinţei: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Se află ascunsă aici o icoană a Întrupării, „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” – cu atât mai mult neştiută de Lucifer. Neastâmpărarea demonului de a cunoaşte firea tainei l-a făcut să dea târcoale Raiului, neputând pricepe cum el, înger netrupesc, a pierdut pe Dumnezeu ca legătură şi slujire, devenind „ateu”, ba chiar potrivinic şi vrăjmaş Ziditorului său, - iar omul, această biată făptură de lut, amestecată din trup şi suflet, „înger cu trup”, stă şi mănâncă, discută, povesteşte cu Dumnezeu. Ce o fi aceasta ? Ce o fi însemnând ? Deducem de aici că pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost piatră-de-poticnire până şi pentru îngeri – deşi aflaţi în desăvârşită supunere şi ascultare şi în permanentă slujire faţă de Dumnezeu ca şi Creator al lor. La timpul cuvenit, descoperirea Fiului ar fi fost un gest de dragoste faţă de netrupeştile puteri ale ierarhiilor cereşti, învrednicite să-L cunoască pe Fiul Celui Preaînalt, „Îngerul de mare sfat” (Is. 9,5), „Cel din Tatăl din veci şi din Maică sub vremi” (Sfântul Ioan Damaschin), „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Crezul). Pentru om era mai lesne să asculte fiindcă deja primise porunci clare şi precise: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Fac. 2, 17). Prin această înfrânare s-ar fi întărit duhul discernerii care este harismă, dar al Duhului Sfânt; omul ar fi dobândit „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11, 2-3), toate „roade ale Duhului Sfânt” (Gal. 5, 22). Părintele Dumitru Stăniloae spune despre copilăria lui Adam că a fost tot atât de scurtă pe cât de scurtă i-a fost şi şederea în Rai; dar groaznică a fost căderea de la Faţa lui Dumnezeu ! Bietul Adam a suferit transformări sufleteşti atât de adânci încât s-a rătăcit în propria lui minte, uitând cu totul de bunătatea lui Dumnezeu. Un astfel de afront adus lui Dumnezeu îl întâlnim şi astăzi, atunci când îi auzim pe unii tot întrebându-se: „Dacă Dumnezeu e bun, atunci de unde atâtea rele asupra omenirii ? De unde atâtea boli, atâta ură şi invidie, atâtea răzbunări şi nenorociri, atâta sărăcie şi război în omenire, dacă Dumnezeu e bun şi e iubire ?!”. E foarte simplu, fraţilor, simplu şi logic: Dumnezeu l-a lăsat pe om în Rai lângă Pomul Vieţii, lângă „Păinea cea Vie” (In. 6, 51), lângă Izvorul Vieţii, lângă fântâna Duhului Sfânt pentru a-I învăţa tainele şi a asculta de glasul Lui. Şi, când colo, umblând prin Rai, îl găseşte stând la sfat cu diavolul !... Oare nu cumva şi astăzi, după 7520 de ani de la izgonirea lui Adam din Rai, se întâmplă acelaşi lucru atunci când ne dezvinovăţim de propriile noastre păcate, asemenea Evei ? „Nu părinte, nu mama nici tata, ci diavolul m-a îndemnat !” Întrebarea care se pune în aceste condiţii este următoarea: „Ce-ai căutat la sfat cu diavolul ? Te-a trimis Dumnezeu ? Ce-ai căutat la crimă, desfrâu, beţie, hoţie, fărădelegi şi urgii ? Te-a trimis Dumnezeu ?”… „Şarpele m-a amăgit !...” (Fac. 3, 13).Dar atunci Dumnezeu răspunde: „Intră întru bucuria domnului tău ! … peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune !” (Mt. 25, 21). Aşa şi cu diavolul: ţi l-ai ales ca mentor ? Atunci, bucură-te de „bucuriile” lui şi de toate cele ce-ţi dă el ca răsplată că-l asculţi: necazuri, boli, dureri, suferinţe, lacrimi… - nu cumva le merităm din plin ? La fel şi în Rai: la o simplă lecţie de verificare a cunoştinţelor iată că Adam deja uită totul despre Dumnezeu !... Tot aşa cum şi noi, cei de astăzi, uităm că El veghează clipă de clipă viaţa şi existenţa noastră, ba chiar şi fiecare gând: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie” (Ps. 138, 16). După ce a fost creat de Dumnezeu, învăţat, hrănit, călăuzit, iubit, cinstit şi respectat, strămoşul Adam a intrat la sfat cu diavolul lângă pomul cunoştinţei binelui şi răului, vrând şi el să fie ca Dumnezeu… dar iată că a uitat totul: „Adame, unde eşti ?” (Fac. 3, 9) … nu mai era în Rai…! „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10) – gol de înţelepciune, gol de lumină, gol de căldură, gol de har, gol de Duhul Sfânt. Şi de aceea, la simpla întrebare „Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci ?” (Fac. 3, 11) - răspunsul aşteptat de Dumnezeu (pocăinţa, părerea de rău – şi prin ea dobândirea iertării) nu a mai venit… Adam cel ajuns „dumnezeu” după mintea lui, din sfatul diavolului şi la îndemnul femeii, începe să-L judece pe Dumnezeu de lucruri nedrepte: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac. 3, 12). La fel, la rândul ei şi femeia: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3, 13). Nu au mai existat nici „am greşit”, nici „te rog iartă-mă !”, - nimic ! Din mintea lui Adam s-a opacizat adevărul iar din inima lui s-a stins simţământul de căinţă. De aici şi răspunsul sfinţilor: „inima fără Dumnezeu naşte toate relele” (Filocalia, vol. IV), urmând cuvântului lui Hristos din Sfânta Evanghelie: „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt. 15, 19).

De aceea, pentru a ne izbăvi de demonizarea sufletească, să zicem şi noi precum tatăl copilului lunatec: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele !” (Mc. 9, 24), pentru că „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29) şi pentru că „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deut. 8, 3). Aşa fac astăzi mulţi dintre creştinii noştri, fie ei mai tineri, sau mai vârstnici: deşi nu cunosc Legea lui Dumnezeu, nu citesc Scriptura, nu cercetează nici „vieţi de sfinţi” nici „filocalii” pentru că e mai greu să faci voia lui Dumnezeu (să te rogi, să posteşti, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti)... mai bine devin atei; e mai ieftin şi mai puţin obositor. Şi iată–l pe omul contemporan: el este cu vehemenţă ateu şi necredincios – dar n-a fost curios nici măcar o dată sau un pic să afle totuşi, ce vrea Dumnezeu, de la sufletul lui de om şi de creştin: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu !” (Iez. 33, 11). Şi, deşi Dumnezeu e Viaţa, totuşi omul L-a condamnat la moarte, răstignindu-L: “Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !”(Lc. 23, 21) „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri !”(Mt. 27, 25). Dar Dumnezeu, fiind Iubirea, l-a condamnat la rîndul Său pe om la nemurire prin Înviere: „cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le !”

Părintele Calistrat 
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

miercuri, 18 februarie 2015

Apocalipsă sau pedeapsă, știinţă și necredinţă

„Cel ce ai întemeiat pământul peste ape şi nu se va clătina în veacul veacului. [...] Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; 
Cel ce se atinge de munţi şi fumegă.” (Psalmul 103, 6)



„Glasul Domnului strigă către cetate – şi este înţelept cine se teme de numele Tău –: «Ascultaţi, voi seminţii şi tu obşte a cetăţii ! Oare voi scăpa din vedere casa celui fără de lege, comorile celui păcătos şi măsura cea mică blestemată ? Oare voi ierta pe cel cu măsuri nedrepte şi cu greutăţi înşelătoare în sac ? Că bogaţii din cetate sunt plini de silnicie şi locuitorii grăiesc cuvinte mincinoase şi limba lor este numai viclenie în gura lor. Şi Eu am început să te bat şi să te pustiesc din pricina păcatelor tale. Vei mânca, dar nu te vei sătura şi foamea va roade lăuntrul tău; vei pune la o parte, dar nu vei putea scăpa nimic, şi ceea ce vei scăpa, voi trece prin ascuţişul sabiei. Tu vei semăna, dar nu vei secera; vei călca în teasc smochine, dar nu te vei unge cu untdelemn; vei face must, dar nu vei bea vin.” (Miheia 6, 9-16) Iată dar, că măsura relaţiei sănătoase între Dumnezeu și omenire este dată de măsura virtuţii sau de măsura păcatului iar adeseori măsura păcatului este dată de cântarea psalmistului: „Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu și Israel n-a căutat la Mine, și i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor.” (Ps. 80, 10-11) Omul în care se plinește păcatul uită sigur să pună întrebarea fundamentală: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el ? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el ?” (Ps. 8, 4)

În ultimul timp, asemeni iudeilor din vremea de început a creștinismului, fii oamenilor cer semne din cer și vorbesc tot mai des despre semnele sfârșitului lumii. Totuși, mărturia biblică este clară și, cunoscând de mai înainte dorinţa de spectaculos a firii umane bolnave, Mântuitorul nu lasă loc de interpretare și ne transmite un mesaj simplu și pe înţelesul tuturor: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Mt. 24, 36) În viaţa noastră spirituală nu putem așadar să contăm pe vorbe goale vehiculate în mass-media, pe calcule care invocă nejustificat cunoașterea știinţifică, pe interpetări aleatorii ale unor documente străvechi sau pe pretinsele viziuni ale unuia sau altuia; acestea sunt lucruri puerile și mărunte pentru „cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor” (Apoc. 2, 7), cu atât mai mult cu cât: „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire.” (I Cor. 15, 51-53) 

Semnele astronomice, fenomenele astrologice ieșite din comun, inscripţiile sau documentele unor civilizaţii, credinţe sau sisteme de gândire s-au demonstrat ca înșelătoare și mincinoase de nenumărate ori de-a lungul istoriei umanităţii. Cine profită de urma acestei panici ? Cine și ce dorește să demonstreze ?

Dacă citim referatul biblic, în Actul Facerii din Sfânta Scriptură, vom vedea că Dumnezeu, Creatorul întregii zidiri, a celor patru stihii (pământ, apă, aer și foc) a avut ca obiectiv primordial în toata opera Sa, mai întâi rânduiala și așezarea stihiilor într-o anumită ordine, stabilitate și echilibru cosmic: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Fac. 1, 1-2) Iată încă din prima carte a Bibliei, Ceea ce susţine și Care străbate totul, cauza vieţii și a rânduielii: Duhul Lui Dumnezeu, Duhul Sfânt. Materia stă gata să nască iar omul apare ca încununare a creaţiei, ca stăpân al frumosului și al vieţii, ca cinstitor de Dumnezeul care i-a dăruit o planetă minunată, un Rai al desfătării, verdeaţă, uscat, ape dulci, mare, munţi, nori, soare, cer, flori, luminători ai nopţii, toate într-o armonie care reflectă infinitul frumuseţii dumneziești: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Ps. 18, 1)

Oare pentru cine nu este clar că singurul inginer, fizician, astronom, biolog și străvăzător al veacurilor este si rămâne singur Dumnezeu ? Ce creează omul când este înafara darului Său, decât dezechilibru, calamitate și catastrofă ? Iată ce grăiește Duhul Sfânt în psalmi: „Ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii. Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este. De voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie, că a Mea este lumea şi plinirea ei. Oare, voi mânca carne de taur, sau sânge de ţapi voi bea ? Adu-i Domnului jertfa buzelor tale şi va fi jertfă bineprimită.” (Ps. 49, 11-15) pentru că: „Jertfa de laudă Mă va slăvi şi acolo este calea în care voi arăta mântuirea Mea" (Ps. 49, 24)

În fond, ce altceva vrea Dumnezeu în nemărginita Sa iubire decât ca acest om pe care l-a creat și l-a mântuit prin jertfa Fiului Său, să păstreze cu sfinţenie zestrea primită și lăsată în grijă și folosinţă: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !" (Fac. 1, 28) Dar iată că omul în loc să se bucure de toate acestea, s-a apucat în trufia lui - în lucrarea gustată din raţiunea și inteligenţa decăzută a „pomului cunoașterii binelui și a răului” – să facă tot felul de calcule hazardiste, ironizând și limitând măreţia creaţiei și implicit a Lui Dumnezeu, divagând în strategii și structuri și planuri, unele mai pătimașe ca altele. Iată, acest lucru L-a supărat pe Dumnezeu și de aceea și-a retras harul și dragostea Lui: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup.” (Fac. 6, 3) și „I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.” (Fac. 6, 6) dar l-a iertat după mulţimea milei Sale și nu l-a pierdut de pe faţa pământului.

Văzând însă astăzi că oamenii așteaptă mai repede sfârșitul lumii, semne, ozn-uri și extratereștrii, comete și ciocniri de planete, explozii și valuri uriașe, atunci pentru o clipă El a lăsat materia în voia hazardului, să fie controlată de om: „Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” (Ps. 103, 29, 31) Rezultatul a fost unul neașteptat; între peliculele cinematografice ca 2012, Armaggedon, The day after tomorrow, 12 Maimuţe, Ziua Independenţei, cu tsunami și cutremure, cu viruși și cataclisme, Dumnezeu a liberat în mila Sa o regie reală pentru a-l coborî pe om cu picioarele pe pământ. I-a spulberat astfel ironiile și gândurile deșarte că ar fi el însuși un dumnezeu prin propria putere, i-a reamintit ceea ce era dator să știe deja: „Fără Mine nu puteţi face nimic.” (In. 15, 5) 

De ce oare aceasta ? A arătat Dumnezeu că toată tehnologia știinţifică și ilustra gândire umană sunt în faţa Proniei „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” (Eccl. 12, 8) „Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Ps. 102, 14-15) așa că „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune.” (Ps. 89, 14) ca nu cumva să cădem sub incidenţa psalmului: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui.” (Ps. 36, 35-36) Aruncând o privire în mass-media, pe internet, peste imaginile și filmările disponibile cu ţările cele mai dezvoltate tehnologic și cu cele mai râvnite standarde de viaţă, constatăm că, totuși, învins rămâne „omul”. Putem pe drept cuvânt să spunem cum panorama după un cataclism este un chip al Facerii: „pământ netocmit și gol”, „întuneric peste faţa lui”.

De ce oare ? Dumnezeu poate fi nedrept dacă ne gândim la efortul economic și descoperirile știinţifice ? Un alt răspuns vine tot din Sfintele Scripturi, în timp ce Lot și fetele lui urcau în muntele Ţoar, îngerii Lui Dumnezeu pierdeau Sodoma și Gomora cu foc și pucioasă, înghiţind cele cinci orașe din cele două cetăţi apocaliptice, găsite pe fundul Mării Moarte. Oare nu o asemenea imagine avem astăzi în evenimentele naturii din jurul nostru: foc, radiaţii, potop, moarte, distrugere, cuvinte uitate din concepţia umană practică a sfârșitului lumii. Noi așteptăm ca sfârșitul lumii să vină cu evenimente SF dar iată că: „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul.” (Is. 55, 8)

Lucrurile sunt deci simple: „Şi erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Şi El, răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta ? Nu ! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim ? Nu ! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” (Lc. 13, 1-5)


Părintele Calistrat 
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi