luni, 17 noiembrie 2014

Inima între iubire şi ură


Într-unul din volumele bogate în învăţături de suflet folositoare ale “Filocaliei”, Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă ca ori de câte ori nu putem stabili precis care ar trebui să fie măsura unui lucru bun să păstrăm acest cuvânt: “Către tine să ai inimă de judecător iar către aproapele inimă de mamă !”. Psalmistul David spune iarăşi că “de cele ce greşiţi în inimile voastre, să vă căiţi !” (Ps. 4,4); şi iarăşi: “mâniaţi-vă, dar  nu greşiţi !” (Ps. 4, 4).” Să nu apună soarele întru mânia voastră !” (Ef. 4,26) strigă Apostolul neamurilor, pentru că ”ajunge zilei răutatea ei !” (Mt 6,34).

           Toate aceste citate nu sunt altceva decât fundamentarea creştină a faptului că Dumnezeu ne vrea veşnic în iubire. Iubirea veşnică a Lui Dumnezeu se concretizează în aceea  că noi primim mereu iertare şi dezlegare de păcatele noastre: “N-am venit să judec şi să pierd lumea, ci s-o mântuiesc !”(In 12,47). În lumea noastră cotidiană, atât  ura dintre semeni cât şi dragostea între creştini - a devenit  piatră de poticnire ! Toţi oamenii sunt de acord că religia creştină  ortodoxă este întemeiată pe porunca iubirii Lui Dumnezeu, dar şi a  aproapelui; la aceasta ne obligă textul Noului Testament: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt 19,19).” Aproapele” nu este caracterizat nici de neam, nici de vreun grad de rudenie, nici de interes, nu aduce vreun câştig special, nici nu prezintă vreun motiv pentru a fi iubit cu o măsură alta decât măsura  iubirii însăşi: “Iubiţi pe cei ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă fac rău !” (Mt. 5,44). Aceasta este porunca demolatoare a  zidurilor de piatră din inima omului. Aceasta este  piatra de poticnire pentru mulţi care s-au crezut ai Lui Hristos dar nu s-au învrednicit a-i vedea faţa sau a gusta din dulceaţa Împărăţiei mult râvnite. Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, răstignit fiind pe Cruce, ca de altfel şi Sfântul Întâiul Mucenic Arhidiaconul Ştefan atunci când era omorât cu pietre, - au împlinit cu propria pildă  porunca de căpătâi a iubirii: “Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23,34), - “nu le socoti lor păcatul !” (F.A. 7,60). Numai că, din păcate, la capătul a două mii de ani de Evanghelie şi creştinism, după mii de volume cu conţinut creştinesc şi în ciuda a milioane de texte exegetice menite să ne apropie mai mult de înţelegerea profundă şi corectă a învăţăturii Fiului Lui Dumnezeu, totuşi ura dintre oameni şi duşmănia dintre creştini au ajuns până la uşile Sfintelor Altare, unde mulţi dintre noi aducem scrise pe pomelnicele pentru Acatist sau Sfânta Liturghie, numele duşmanilor noştri, pentru a fi pedepsiţi aspru şi necruţător de… Bunul Dumnezeu ! Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să iertăm tot ce avem împotriva cuiva, să lăsăm darul la uşa altarului, mai întâi să ne împăcăm cu pârâşul pe cale, abia apoi să aducem darul; numai că, odată cu darul, noi aducem şi ura din inimile noastre (încercând, de s-ar putea, să o revărsăm chiar în lăuntrul Sfântului Altar), cerând Lui Dumnezeu dreptate pentru nedreptăţile noastre, denaturând astfel cuprinsul Rugăciunii Domneşti, “Tatăl nostru”, după adaptarea la forma vieţii noastre: “Fie Doamne voia mea, să nu mai fie voia Ta !”.

                 E foarte adevărat - avem motive grave şi cât se poate de serioase să urâm, să duşmănim, să ţinem minte răul !Vă daţi seama ? - ne-a fost atinsă mândria, ne-a fost atins orgoliul, nu  am fost luaţi în seamă la adevărata noastră valoare ! Oare cum să ne coborâm noi pe noi înşine la nivelul iertării şi al uitării răului ? Una ca asta o fi bună - dar doar  pentru cei simpli, lipsiţi de sens “superior” şi de valoare “autentică” în societatea “creştină” în care trăim ! În ziua de azi cei care hotărăsc ei înşişi cui i se cade a fi miluit şi cine nu merită să i se facă dreptate sunt „textierii” şi „cunoscătorii” Legii  Sfintelor Scripturi; zice  David Proorocul: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi.” (Ps. 54,24); şi iarăşi: “Cu buzele lor binecuvântau, dar cu inima blestemau !” (Ps. 61, 4). De altfel, Sfânta Evanghelie confirmă: “omul se cunoaşte după fapte ca pomul după roade” (Mt. 5,17-18). Comparaţia rămâne universal valabilă, indiferent că suntem sau nu creştini, pentru că: “Din prisosul inimii grăieşte gura”(Mt 12,34), iar “omul rău scoate cele rele din vistieria inimii sale, pe când omul bun scoate cele bune.” (Lc. 6, 45)

            Am relatat aceastea pentru a înţelege cu toţii că “de nu vom ierta celor ce ne greşesc nouă, nici Dumnezeu nu va ierta păcatele noastre” (Mt. 6,15). Sfânta Scriptură: “Faceţi oamenilor ceea ce vreţi să vă facă ei vouă !” (Mt. 7,12). Primeşti iubire la iubire şi rău când faci rău. De aceea Dumnezeu ne-a dat măsura iertării: “nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte !” (Mt. 8,21-22) - altfel spus, infinită trebuie să fie iertarea semenilor noştri, tot aşa cum  nemărginite sunt iertarea, milostivirea şi iubirea Lui Dumnezeu.

                De câte ori căutăm să aflăm măsura iubirii în Sfintele Scripturi, să ne aducem aminte de cuvintele Mitropolitului Antonie al Ardealului: “De câte ori am judecat pe cineva pentru o pricină, ca să nu greşesc, am cântărit situaţia totdeauna prin prisma propriului meu “eu”: dacă aş fi fost eu în locul celui osândit- ce mi-aş fi dorit de la cel ce osândeşte greşeala ? Desigur, întotdeauna am oferit iertarea, pentru că a ierta înseamnă a iubi şi a te asemăna cu Dumnezeu !”. Îndumnezeirea este şi scopul vieţii noastre creştine însăşi, pentru care nutrim permanent dorul după unirea cu Dumnezeu. Inima se dovedeşte a fi deopotrivă  împărăţie a vieţii şi a morţii, sau locul cel mai adânc al iubirii şi al urii: “Ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ?” (Mt. 9,4)

Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni

marți, 4 noiembrie 2014

Curăţirea, iluminarea şi desăvârşirea duhovnicească

„Şi dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi - căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos!”(1Cor 4,15)

„Învăţători să nu vă numiţi pe pământ, pentru că Învăţătorul vostru este unul: Hristos!”(Mt 23, 10)

„Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire - aşa încât ei să fie fără cuvânt de apărare!”(Rm 1,20)

„Şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din Lege!”(Rm 2,18)

„Deci tu, cel care înveţi pe altul - pe tine însuţi nu te înveţi?!”(Rm 2,21)

„Căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa”(1Co 1,5)

„Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, pentru că Duhul pe toate le cercetează - chiar şi adâncurile lui Dumnezeu!”(1Cor 2,10)

„Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una - iar fiecare îşi va lua plata după osteneala sa”(1Cor 3,8)

„Iar dacă cineva nu vrea să ştie - să nu ştie!”(1Cor 14,38)

„Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială!”(1Cor 14,40)

Atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a săvârşit toate într-o anumită rânduială. O anumită ordine, pe care a hotărât-o după atotînţelepciunea Sa. Iar omul, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trebuia să se bucure de perfecţiunea acestei rânduieli – şi să o păstreze întocmai. Pentru aceasta, a fost el însuşi înzestrat cu înţelepciune de către Creatorul său, fiind permanent ajutat prin harul Acestuia: „Lege le-a pus- şi nu o vor trece!”(Ps 148,6), „toată făptura se chinuieşte oftând cu suspinuri negrăite şi având poruncă să aştepte vremea sa”(„Molitfele Sfântului Vasile cel Mare”). Desăvârşirea tuturor celor create de Dumnezeu o arată Scriptura prin aceea că „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale”(Fac 2,2), după ce a constatat că „ toate câte a făcut, iată, erau bune foarte!”(Fac 1,31). Referatul biblic despre crearea lumii văzute descoperă deopotrivă atât iscusinţa, cât şi iubirea cu care Dumnezeu a făcut tot ceea ce a făcut, gândind fiecare lucru din veşnicie şi realizându-l pe fiecare, în timp, la vremea potrivită : „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii”(Ps 144,16), şi iarăşi :„Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme”(Ps 103,28), „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi”(Ps 103,29).

Aşadar, Centrul nevăzut al tuturor celor ce există este Dumnezeu-Creatorul: „Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele”(F.A. 7,49), iar pământul l-a dat fiilor oamenilor: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”(Fac 9,1). Iar centrul întregii zidiri văzute este omul. Sfântul Vasile cel Mare îl numeşte „împăratul făpturilor”, fiind o adevărată cunună a creaţiei, împlinire supremă a iubirii divine în lume. Şi de aceea, tocmai lui îi descoperă Atotputernicul tainele cele de la întemeierea lumii. Pentru că scopul său ultim, însăşi raţiunea lui de a fi, este dobândirea asemănării cu Creatorul său, al Cărui chip îl poartă în chiar structura lăuntrică a fiinţei sale. Căci asupra omului dintâi „Adam cel cu suflet viu”(1Cor 15,45), Ziditorul „a suflat în faţa lui suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie!”(Fac 2,7).

Alcătuire profundă, tainică şi de netâlcuit în cuvinte omeneşti, unire uimitoare între material şi imaterial, între trup şi suflet, omul poartă cu sine pecetea unei îndatoriri. Aşezat în Raiul cel preafrumos, grădina cea dinspre Răsărit, omul a avut dintru început posibilitatea înveşnicirii – dar acolo, între hotarele naturale ale celor patru râuri – Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat(Fac 2,11-13). Sub sfânta oblăduire şi călăuzire a Ziditorului său, putea atinge îndumnezeirea , moştenind pentru veşnicie darul vieţii şi ajungând definitiv nestricăcios şi luminos, sporind continuu în asemănarea cu Creatorul: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc”(Ps 103,5), „Suişuri în inima sa a pus”(Ps 83,6), „Merge-vor din putere în putere”(Ps 83,8), „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale”(Ps 41,9). Acestea îi erau cu putinţă omului dacă ar fi păşit şi ar fi rămas pe calea ascultării de bunăvoie şi din dragoste faţă de Cel care l-a făcut. Dragoste care, prin puterea ei mai presus de fire şi de raţiune, i-ar fi adus omului desăvârşirea prin supunerea voii sale proprii faţă de voia Ziditorului. Lucru care se poate recunoaşte cel mai bine atât din cuvintele Fiului lui Dumnezeu – „Eu şi Tatăl Meu una suntem!”(In 10,30), cât şi din cele ale marelui Pavel – „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20), întocmai precum şi Sfântul Grigorie Teologul grăia: „Pentru Tine trăiesc, pentru Tine sunt, pentru Tine cânt şi Ţie mă rog!”.

Pe această cale, a consimţirii propriei noastre voinţe, în deplină libertate, la cele ce le hotărăşte Dumnezeu, dialogul dintre noi şi El devine adevărată revărsare de iubire şi lumină – de la Dumnezeu la noi şi de la noi la Dumnezeu. Nu întâmplător, într-una din formele de rugăciune cele mai răspândite ale Bisericii, aceea a Imnului-Acatist, îndemnul şi chemarea pe care le adresăm stăruitor Sfântului căruia ne rugăm, este acela de „Bucură-te!”. Tocmai această bucurie reprezintă, de fapt, împlinirea dorului de dreptate şi de adevăr, sădit la rădăcina propriei noastre voinţe de către Dumnezeu. Şi prin ea dobândim încă de aici bunătăţi şi daruri duhovniceşti proprii vieţii veacului ce va să fie, acolo unde nu mai încape mutare, nici umbră de schimbare, nici întristare, nici suspin. Aşa se şi cade, de altfel, minţii omeneşti, înzestrate cu puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi de a vedea cele ascunse ale lumii, mereu mai dornică de a afla, de a se lămuri şi de a şti – mai mult, mai înalt şi mai adânc: „fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie!”(2Cor 12,2).

E foarte adevărat că Raiul a fost dintru început casa omului, locul lui de baştină, de joacă chiar, şi de odihnă, dar tot prin Rai omul a trebuit să dea piept şi cu diavolul, cu îngerul căzut, viclean şi pizmaş, gata să-l ispitească pe cel pe care-l vedea înveşmântat în lumina din care el căzuse. Cine ştie cât o fi bântuit cu neodihnă prin preajma Raiului păzit de Dumnezeu, dând târcoale şi căutând prilej potrivit să se apropie şi să-şi strecoare veninul ucigător de suflet, - căci „ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14). Atotştiutorul cunoştea, desigur, gândul satanei, dar nu intervine în liberul arbitru al omului, ci îl lasă pe acesta să îşi agonisească prin exercitarea puterii propriei voinţe cununa neveştejită a măririi de înger trupesc nestricăcios. Căci l-a făcut şi l-a binecuvântat şi l-a îndemnat să colinde prin tot Raiul şi să se bucure de roadele pomilor lui, (adică „prin făpturi să vii la Mine”, după cum frumos tâlcuieşte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae), dar totodată, l-a şi avertizat că pavăza tuturor darurilor iubirii dumnezeieşti este răspunsul cu aceeaşi iubire pe care omul poate şi se cuvine să îl dea, căci altfel „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17).

O astfel de exprimare vădeşte limpede faptul că porunca a fost dată pe termen lung. Să nu uităm cuvântul lui Moise, omul lui Dumnezeu, că „o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri”(Ps 89,4) - ceea ce înseamnă că trezvia duhovnicească, luarea aminte la sine, păzirea minţii de mulţimea gândurilor, atenţia neslăbită la necesitatea ascultării de porunca lui Dumnezeu, nu sunt simple vorbe omeneşti, ci sunt cuvinte chiar din Rai, preluate din limbajul adamic de către sfinţii care au atins prin străduinţa lor înălţimi de necrezut ale virtuţii. Şi de aceea le regăsim astăzi la loc de cinste în literatura duhovnicească, în scrierile cu caracter filocalic, mistic şi ascetic. Astfel de cuvinte nu caută să demonstreze superioritatea limbajului sfinţilor faţă de formele de exprimare ale păcătoşilor, ci adâncimea duhovnicească a realităţilor pe care le cuprind, şi care pot fi înţelese numai prin rugăciune şi trăire spirituală autentică.

Putem spune că Dumnezeu este cel dintâi profesor, maestru, dascăl şi părinte duhovnicesc al omului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”(In 14,6), „Eu sunt Lumina lumii!”(In 8,12), iar „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge!”(In 12,35). Pe Adam, Domnul l-a învăţat cele de folos atât prin Cuvântul, cât şi prin Duhul Său. Astfel i-a dăruit omului lumina divină, pentru ca să se desfăteze în harul ei, şi să se umple de ea şi de puterea ei. L-a hrănit din Pomul Vieţii pentru ca să devină nestricăcios, şi i-a dăruit şi lumina cunoştinţei prin Sfîntul Duh Cel de-viaţă-Dătător, dându-i astfel puterea să priceapă: „a pus Adam nume tuturor animalelor”(Fac 2,20). L-a instruit prin învăţătură, adică i-a deschis prin cunoaştere taina deosebirii binelui de rău; i-a trezit discernământul: „tu alegi!”, „tu faci – tu tragi!”, „tu răspunzi!”. Dumnezeu nu pune pe umerii omului sarcini mai grele decât poate el să ducă: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci!”(Fac 2,16-17); iar aici urmează responsabilitatea, căci: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17). Domnul se dovedeşte a fi Profesorul perfect, Maestrul măsurii tuturor lucrurilor: ceea ce Adam nu trebuie să cunoască, nu i se descoperă! De pildă, nu i se explică ce anume este moartea: „a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne”(Fac 2,21). Nu i se explică lui Adam cu lux de amănunte ce consecinţe grave ar avea păcatul neascultării. Ci i se cere, pur şi simplu, să asculte. Adică să trăiască în acea lumină dobândită din vedere, prin cunoaştere şi înţelegere în preajma lui Dumnezeu. Eşecul uman nu se datorează nici Domnului, nici imperfecţiunii creaţiei, ci coborîrii minţii din lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Dacă pe om sfatul cu Dumnezeu l-a luminat, în schimb sfatul cu diavolul l-a întunecat, aducându-l în starea de a nu mai deosebi adevărul de minciună şi binele de rău. Această coborâre a însemnat totodată o scufundare în lucrarea preponderentă şi excesivă a simţurilor în detrimentul lucrării minţii: „femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat, şi plăcut ochilor la vedere, şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat; şi a dat bărbatului său - şi a mâncat şi el!”(Fac 3,6). Din această pricină, scara valorilor din cuprinsul existenţei se răstoarnă cu susul în jos. Iar revenirea la starea iniţială, la starea normală de a fi, mai este cu putinţă doar prin parcurgerea unui adevărat itinerariu spiritual, care porneşte de la dorinţa de a-L regăsi pe Dumnezeu (şi de a rămâne mereu cu El) şi tinde către realizarea stării de curăţie – atît a minţii şi a inimii, cât şi a tuturor simţurilor trupeşti.

Acest parcurs duhovnicesc reprezintă, practic, trecerea de la starea de întunecare la starea de iluminare prin harul primit iarăşi de la Dumnezeu, începând cu luminarea prin Sfântul Botez: „Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină!”(Ps 103,2). Căci dacă această iluminare s-ar produce brusc, pe nepregătite şi pe neaşteptate, am păţi ca ostaşii care păzeau mormântul lui Iisus : „de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi!”(Mt 28,4), precum şi la Tabor, ucenicii Domnului „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte!”(Mt 17,6), „iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn”(Lc 9,32); şi de aceea cântă Biserica la Praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului: „arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea!”. Şi de aceea nu ai cum să ai lumină petrecând în întunericul păcatului! Lumina divină are ca lucrare proprie transparentizarea trupului, pnevmatizarea lui – dar patimile carnale împiedică acest lucru. Din pricina lor lumina divină nu pătrunde în întunericul din viaţa omului.

În acest sens, semnificativ este gestul pe care îl face Avraam atunci când îşi conduce Oaspetele Divin, pe Dumnezeul Cel viu Ce i S-a arătat sub chipul a trei îngeri, spre întunericul cetăţilor ticăloşite de răutatea păcatului, Sodoma şi Gomora: „căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14). Avraam era puntea prin care Lumina Cea Sfântă Se revărsa în lume. Nu întâmplător, în viaţa duhovnicească a întregului Răsărit creştin, lege este să nu se treacă de la păcat la virtute fără pocăinţă. Căci nici de la contemplarea naturală a celor zidite nu se ajunge la odihna cea duhovnicească (la „răpirea minţii”), fără pocăinţă. Rugăciunea este calea vieţii veşnice, cărarea presărată de razele luminii care vine de la Dumnezeu. Chemarea adresată Împăratului Ceresc – „vino, sălăşluieşte-Te întru noi!”, este legătura dintre omul trupesc şi cel duhovnicesc , e puntea care duce peste veac, la Dumnezeu: „Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite!”(Rm 8,26).

Pentru a înţelege rostul acestor etape ale mânturii, este nevoie să înţelegem rostul nevoinţei întru rugăciune – de la strădania gurii, a limbii şi a buzelor, până la interiorizarea cea mai adâncă, a minţii smerite în sălaşul inimii, acolo unde Îl află pe Pruncul Cel născut în iesle: „împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!”(Lc 17,21); „Dă-mi, fiule, mie inima ta!”(Pilde 23,26). Lucrul acesta, însă, nu este cu putinţă fără practica ascetică a înfrânării de la toată odihna cea trupească – atît de la cea reconfortantă a somnului (prin priveghere neîncetată), cât şi de la cea satisfăcătoare, a poftirii de bucate (prin postire aspră şi neînduplecată).

Calea mântuirii în Ortodoxie păstrează intacte urmele bătătorite ale paşilor tuturor sfinţilor care au mers de-a lungul ei, învăţându-ne limpede prin aceasta că nu există salturi în lucrarea mântuirii. Căci fiecare treaptă a acestui urcuş anevoios către desăvârşire se leagă atât de vârsta spirituală a nevoitorului, cât şi de starea tuturor capacităţilor trupeşti şi sufleteşti ale acestuia. Desigur, treapta cea mai de jos este curăţirea de tot păcatul, de toată patima, de toată boala şi de toată strâmbătatea firii corupte. Curăţirea poate să ţină (şi ţine!) toată viaţa. Sau, în orice caz, cea mai mare parte a ei. Următoarea etapă este iluminarea. Aici deja apar zorile mântuirii. Sporind rugăciunea şi eforturile de curăţire într-o stare de trezvie neslăbită, nevoitorul începe (ajutat de harul Celui Sfânt) lucrarea de contemplare a creaţiei, văzând în cele de dincolo de văz raţiunile duhovniceşti ascunse în lucruri, în oameni şi în întâmplări. Apoi se ivesc semnele lucrării Duhului lui Dumnezeu: lacrima curată, căldura inimii, înţelepciunea minţii. Despre aceasta dă mărturie Avva Pamvo cel din „Pateric”: „De câte ori am grăit, nu m-am căit!”. Precum şi (sub o altă formă), Avva Arsenie cel Mare: „Taci, fugi, linişteşte-te!”. Despre aceasta cântă şi Psalmistul: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!”(Ps 140,3). „Tăcerea e de aur!” – adaugă şi înţelepciunea din bătrâni.

În viaţa monahală, votul tăcerii se aseamănă artileriei celei grele din viaţa ostăşească. A tăcea este o lucrare mai anevoioasă decât lucrarea de a posti şi a priveghea. Dar tăcerea curăţă mintea. Ea alungă răspândirea pe care o aduc gândurile. Şi de aceea: „Taci tu, pentru ca să vorbească faptele Tale!”, ne învăţau Părinţii. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7,16), precum şi marele Pavel striga: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!”(Gal 6,14); iar ca unul care s-a făcut părtaş iluminării de la Dumnezeu, adaugă: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este Lege!” (Gal 5,22-23); dar dragostea este „calea care le întrece pe toate!” (1Cor 12,31).

Trecuţi prin curăţire şi ajunşi la iluminare, sfinţii redobândeau sclipiri din starea adamică cea de demult: fie îmblânzeau fiarele şi potoleau stihiile cele răzvrătite ale naturii, fie primeau în taină descoperiri duhovniceşti de la Cel Preaînalt. Câţi astfel de aştri ai cerurilor pustiei nu au avut semne dumezeieşti şi nu au trăit minuni uimitoare! Şi totuşi, cu câtă smerenie fugeau de ele, şi nu le primeau, pentru a nu cădea în înşelare, socotindu-se pe ei înşişi nevrednici de astfel de daruri! Şi astfel, ajungeau pe treapta cea mai de sus a urcuşului spre înviere, unindu-se tainic cu Cel Înviat, şi aducând cu belşug de măsură roadele smereniei şi ale rugăciunii sfinte şi adevărate, ale iubirii care „nu cade niciodată”(1Cor 13,8). Dar, cu atît mai mult, nu conteneau a se ascunde – atât de oameni, cât şi de demoni, strigând neîncetat, precum vameşul la Templul din Ierusalim: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”(Lc 18,13). Şi de aceea, Apostolul ne îndeamnă: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă!”(1Cor 10,12), căci a cădea e propriu firii omeneşti împătimite de mândrie şi prin neascultare.

Un om cu adevărat curăţit de păcat şi luminat prin harul Preasfântului Duh, unit cu Hristos Cel Înviat , niciodată nu se va comporta asemenea omului cuprins de vicii şi de erezii. În vremea noastră, oamenii pătimaşi, îndulciţi la tot felul de păcate, dar dornici şi de desfătări duhovniceşti, ne aduc aminte insistent de îndemnul patristic: „Să nu judeci!”, „Să nu vezi păcatul aproapelui!”. Uită, însă, unii ca aceştia că „a nu judeca” înseamnă, de fapt, „a nu osândi”, iar nicidecum „a nu mai gândi”, „a nu mai chibzui”, sau „a nu mai deosebi” ori „a nu mai discerne”! Pentru că la un astfel de discernământ ne îndeamnă Mântuitorul Hristos Însuşi: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori! După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?! Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune! Iar orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc!”(Mt 7, 15-20). Este evident că nu sunt necesare cine ştie ce criterii teologice , dogmatice şi simbolice, pentru a înţelege că răutatea, invidia, abuzurile şi lăcomia sunt patimi mai grosiere chiar şi decât bârnele făcute din lemnul copacilor multiseculari! Nu degeaba ne spune Scriptura: „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!”(Mt 15,14). Numai că, în această privinţă, învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei” sunt tălmăcite şi răstălmăcite după bunul plac al fiecărui „exeget” în parte. Iarăşi, nu degeaba scria Sfântul Apostol Pavel: „va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(2Tim 4,3-4); iar apoi adaugă: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică Crucea lui Hristos”(1Cor 1,17).

Prin urmare, cea dintâi grijă a oricărui povăţuitor duhovnicesc ar trebui să fie aceea de a da şansă reală la mântuire tuturor celor pe care îi povăţuieşte întru urmarea lui Hristos. Să-i înveţe pe toţi la fel. Să aleagă dintre ei pe cei ce pot lupta duhovniceşte. Şi, dacă e cazul, să facă pogorământ faţă de neputinţele celorlalţi – dar nu după cum socoate el, ci după cum cere Hristos. Căci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului”(2Tim 2,5), scrie iarăşi Apostolul neamurilor. Pentru că orice lucru şi orice lucrare îşi descoperă adevărata valoare „ca prin foc”: „Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui - dar aşa, ca prin foc”(1Cor 3,14-15).

La rădăcina oricăror lucrări duhovniceşti recomandate ucenicilor, stă nevoinţa proprie şi modelul persoanl al povăţuitorului. Nimeni nu va putea vreodată să spună: „Am postit, am privegheat, m-am nevoit, m-am rugat... suficient. De-acum ajunge!”. Oprirea din lucrare înseamnă netrebnicie. Iată ce scrie Apostolul: „Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, pentru ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic!”(1Cor 9,27); iar apoi: „pe toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea”(1Cor 9,23). Desăvârşirea înseamnă, de fapt, tocmai lepădarea completă de sine a omului duhovnicesc, înnoit şi restaurat prin harul lui Hristos Cel înviat şi înălţat la Cer: „Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie!”(Mc 10,21). Crucea poate fi luată şi purtată nu doar în parte, ci cu totul. Prin urmare – nici curăţit complet de rana demonică a mândriei, nici luminat cu adevărat de harul Duhului dumnezeiesc nu eşti, câtă vreme nu poţi păşi pe treapta desăvârşirii: urmarea necondiţionată a Mântuitorului Hristos. S-a spus că a urma lui Hristos nu e cu putinţă fără un dram de nebunie. Posibil – dar sigur nu vreo formă de nebunie clinică, ci precum scrie Sfântul Pavel: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor!”(1Cor 1,25). Iar abandonarea luptei pentru mântuire înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. E ceea ce a păţit Adam cel de demult atunci când a hotărât să urmeze îndemnului Evei celei amăgite de către diavolul: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?!”(Rm 11,34), întreabă retoric Apostolul neamurilor. Iar Hristos răspunde: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!”(In 14,21).

Şi de aceea, cei ce se cred înţelepţi ai veacului acestuia, şi-şi fac loruşi legi de mântuire după moda lumii şi după duhul cel amăgitor al voii proprii pline de trufie, Îl pierd şi pe Hristos şi pierd şi împărăţia Lui, nesocotind îndemnul din vechime al Psalmistului: „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru!”(Ps 75,11), căci „cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El?!”(Rm 11,35). Puterea desăvârşirii duhovniceşti înseamnă să reuşeşti să mesteci „oasele Scripturii”, să „stai la sfat” cu Dumnezeu, precum a stat cândva Adam cel de demult, precum au stat şi Apostolii şi pustnicii şi mucenicii. Oamenii curaţi la inimă şi luminaţi la minte sunt aleşii lui Dumnezeu Cel Sfânt, bine-plăcuţii Lui din neamul omenesc, „casnici ai lui Dumnezeu”(Ef 2,19). Ce le zice Hristos sfinţilor Săi ucenici şi apostoli? „V-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi!”(In 15, 15-16). Iar din tainele împărăţiei cereşti, tot Mântuitorul ne spune: „ Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis!”(In 6,44). Ascultarea de Dumnezeu înseamnă vieţuirea în duhul poruncilor Lui, în lumina învăţăturii Fiului Său, prin ancorarea credinţei sufleteşti în adevărul Sfintelor Scripturi: Adevăr revelat prin Întrupare, arătat lumii ca Om din Fecioară, sfinţit prin Înviere şi preamărit prin Înălţarea la Cer. Ascultarea şi jertfa totală a omului înduhovnicit, a misticului adâncit în taina rugăciunii şi a pocăinţei, are ca model absolut pe Hristosul Domnului Savaot, prin puterea Numelui Căruia dobândim desăvârşirea. Desăvârşirea nu e un act formal, de ochii lumii. Lumea nu poate înţelege ceea ce este în afara ei şi mai preus de ea. Glasul poporului devine trâmbiţă profetică, apostolică şi mărturisitoare doar atunci când poporul păzeşte cu sfinţenie Legea Celui Sfânt. Altfel, asistăm la inevitabila alunecare ipocrită şi ridicolă de la sacru la profan, atunci când creştinul neinstruit spiritual caută să obţină „automat” desăvârşirea prin expresii de genul: „Oh, vreau Euharistia, să pot birui mai uşor păcatul, să nu deznăjduiesc!”... Ia te uită – mai interesant fapt nu există: să persişti în păcat, împărtăşit cu Sfintele Taine! Adică, să zaci aşa, în mocirla şi putoarea păcatului, beneficiind (chipurile!) de ... „protecţie divină”! Aceasta nu înseamnă, frate creştine, altceva decât că nu ai înţeles nicidecum că Euharistia este cununa tuturor nevoinţelor spre mântuire, primirea ei este încununarea luptei şi a strădaniilor tale de despătimire, este tocmai focul spiritual care aprinde în tine Lumina lui Hristos! Oare intră şi petrece Hristos, prin Duhul Lui Cel Sfânt, în omul păcătos care nu se pocăieşte de păcatele sale?!... Dacă ar fi fost aşa, n-ar mai fi scris marele Pavel aceste cuvinte: „Să se cerceteze, însă, omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului!”(1Cor,28-29).

Aşadar, curăţirea se face prin fuga de păcat. Semnul iluminării este lepădarea păcatului. Semnul desăvărşirii este urârea păcatului. Căci sfinţenia înseamnă tocmai unirea mistică a omului cu Dumnezeu prin rugăciune în Duhul Sfânt. Iar ea aduce revărsarea harismelor din belşugul harului: smerenia, blândeţea, proorocirea, temerea duhovnicească, rugăciunea cea de foc, tămăduirile minunate, izgonirile de demoni. Acestea toate, însă, însoţite şi acoperite permanent cu atâta discreţie, încât toţi cei ce le-au avut s-au purtat ca şi cum nu le-ar fi primit; sau, în orice caz, nici gând n-au avut măcar să le afişeze vreodată în ochii cuiva! Căci orice harismă trâmbiţată este un dar pierdut. Atunci când, la Poarta zisă „Frumoasă”, Sfântul Apostol Petru a vindecat în chip minunat un olog, i-a adresat acestuia cuvintele: „Argint şi aur nu am; dar ceea ce am, aceea îţi dau: în Numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!”(F.A. 3,6). Iar mai apoi, în pustia Egiptului, Pavel cel Simplu s-a adresat unui demon cu aceste cuvinte: „Ieşi, drace, din zidirea lui Dumnezeu, pentru rugăciunile stareţului meu Antonie!”. Aşadar nu-şi aroga sieşi puterea de a izgoni duhurile cele rele. Arta preaînaltă a Marelui Antonie de a discerne duhurile cele nevăzute reprezintă tocmai meşteşugul duhovnicesc al formării oricărui ucenic în lucrarea mântuirii. Dovadă stau chiar cuvintele Părintelui călugărilor: „Cerul şi pământul sunt cărţile mele!”. Prin urmare, priceperea celui supranumit „Doctorul Egiptului” era lucrarea rugăciunii neîncetate şi contemplarea tuturor celor zidite de către Atotţiitorul. Iar până unde ajungea puterea de străvedere a Sfântului Antonie, prin harul Duhului lui Dumnezeu, ni se descoperă din aceea că i-a avertizat pe cei împreună-nevoitori cu el: „Închinaţi-vă, căci iată, sufletul Avvei Ammun urcă la ceruri înconjurat de sfinţii îngeri!”. Iar seriozitatea implicării în împlinirea nevoinţelor de mântuire se vede din răspunsul pe care l-a dat cândva celor care îi ceruseră cuvânt de folos duhovnicesc: „Dar aţi făcut ceea ce v-am zis data trecută?”; „Păi, nu!”. „Atunci, mergeţi şi faceţi mai întâi, abia apoi vă voi mai da un alt cuvânt!”. Prin aceasta le-a amintit cumva şi de însemnătatea reculegerii în tăcere pentru viaţa sufletului: „Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că am umblat în lume, şi mai ales la voi, în sfinţenie şi în curăţie dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu!”(2Cor 1,12).

Vinovăţia sau iresponsabilitatea păstorilor de suflete care îi dezleagă pe ucenici în mod necuvenit la împărtăşirea cu Sfintele Taine, se descoperă şi din aceste cuvinte ale Dumnezeieştilor Scripturi: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi!”(Mt 7,6). Altfel spus, atunci când omul petrece în starea de păcătoşenie, sub povara nelepădată a păcatelor de tot felul şi a împătimirii de ele, este nevoie de atitudine pastorală categorică, chiar aspră uneori: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi cu învăţătură!” (2Tim 4,2); „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus!”(2Tim 1,13). De la părintele duhovnicesc roadele nu se culeg în pripă. Doar în măsura în care ucenicul îşi întrece dascălul, primeşte şi acesta din urmă cunună. În cazul în care roadele sunt crude, vinovăţia se împarte. O analiză duhovnicească a mentalităţilor modernist-contemporane îngrămădeşte cărbuni încinşi pe capetele multor povăţuitori. Căci verdictele oamenilor sunt necruţătoare: „Cutare este ucenicul lui cutare?! A, m-am lămurit cu el!”; sau: „Poftim, ai văzut? Asta-i marfa cu care se laudă!”. Numai că lucrurile nu stau chiar aşa. Numele de „ucenic” poate fi dat doar celor care păzesc ascultarea de părintele lor, şi rămân în harul binecuvântării învăţăturilor şi poveţelor acestuia până la capăt. Dovadă că unul ca acela nu cade la vreme de ispită, căci pururea e sprijinit de harul dumnezeiesc, primind mereu povaţă dreaptă. Iar ucenicia nu se face umblând fără rânduială, departe de povăţuitor. Şi chiar dacă, din îngăduinţa Domnului, un ucenic ar cădea vreodată, căderea nu îi este spre pierzanie, ci spre o mai mare înţelepţire, iar el este îndreptăţit să se ridice, fiind sub sfat şi povaţă, păşind astfel spre îndreptare. Şi nici părintele său duhovnicesc nu suferă vreo ruşinare, fiind şi el implicat în lupta pentru vindecarea sufletească a ucenicului căzut, sprijinindu-l întru totul la aceasta. În schimb, vagabondajul „duhovnicesc” nu mai ţine de duhovnic sau de povăţuitor. În acest caz, cel răzvrătit trăieşte nu întru asemănarea cu Hristos – Noul Adam, ci asemănându-se doar lui Adam cel de demult, cel care a crezut că poate ajunge „dumnezeu” prin propria sa voie, fără harul Adevăratului şi Viului Dumnezeu. Unul ca acela nu e decât un biet îndrăcit, un mădular bolnav al Bisericii; iar „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună!”(1Cor 12,26). Pentru că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post!”(Mt 17,21). În astfel de situaţii, căderile sunt foarte periculoase, căci păcatul săvârşit e sacrilegiu duhovnicesc, iar păcătosul devine „fur de cele sfinte”: anulează efectele spovedaniei, cleveteşte toate, defaimă şi Euharistia, şi preotul, şi postul, şi rugăciunea – pe toţi şi pe toate! Toată lumea dimprejur e vinovată, numai vinovatul n-are nici o vină! „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat!”(Fac 3,12); „şarpele m-a amăgit – iar eu am mâncat!”(Fac 3,13); sau: ,,Dacă nu mă sfătuia cutare, nu greşeam – acela e de vină!”. Astfel, îndreptarea se schimbă şi se preface şi se perverteşte în forme cumplite, care merg de la lepădarea de Dumnezeu şi necredinţă până la trecerea la secte, practici oculte şi chiar ateism. Iar acestea nu sunt nimic altceva, în fond, decât proteste faţă de cele sfinte, folosite ca pretexte mincinoase pentru răzvrătirea faţă de Cel Sfânt. Unora ca aceştia Mântuitorul Hristos le-a adresat un cuvânt greu, valabil până astăzi: „Şi, după îmbucătură, a intrat satana în Iuda. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând!”(In 13,27).

De fapt, sub masca falsei evlavii, de fiecare dată păcătuim cu ştiinţă şi cu voinţă, urmând în mod cu totul inexplicabil pornirii de a masca patimi, apucături, răbufniri, frustrări, invidii, orgolii, furii iraţionale, de a ne „justifica” mânia, pizma şi zavistia – toate strânse ghem într-o atitudine de mare ostilitate, răutate şi chiar indiferenţă faţă de aproapele. O vorbă din popor spune că „dragostea puţină la toate cată pricină!”. De aceea, învăţători duhovniceşti precum Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă ca pe semeni să-i privim ca pe îngeri; „în mănăstire pe toţi să-i priveşti ca pe nişte sfinţi!”. De altfel, şi Scriptura însăşi porunceşte: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Lev 19,18). Iar evlavia şi trezvia se cuvine să le păstrăm ca în prima zi în care am călcat pragul casei Domnului Dumnezeu. Nu anii de nevoinţă contează, ci roadele ei; nu doar informaţia teoretică, ci şi fapta curăţirii sufleteşti şi trupeşti. Înşelarea duhovnicească pe mulţi i-a dus la eşec, din pricina nesincerităţii, neseriozităţii, neatenţiei, neevlaviei şi lipsei de trezvie. Superficialitatea în cele duhovniceşti pierde şi sufletul şi trupul. Împodobirea cu virtuţi închipuite (sau harisme „confecţionate”) pe mulţi i-a târât la pierzanie. Singura cale este cea pe care ne-o recomandă şi Cuviosul Paisie Aghioritul: să lepădăm masca falsei evlavii şi a smereniei făţarnice, şi să nu ne mai purtăm „duhovniceşte” doar de faţadă, ci pururea să fim ca înaintea Domnului Dumnezeu Însuşi: „ Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8); „Fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului!”(1Cor 15,58); „Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse!”(Lc 12,35); „Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare!”(Ef 6,13). „Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit!”(Rm 12,2). „Dragostea să fie nefăţarnică! Urâţi răul, alipiţi-vă de bine!”(Rm 12,9). „La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi! Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi!”(Rm 12,11-12). „Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul! Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea; căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui! Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!”(Rm 12,19-21)


Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni